Mircea Carp (Europa libera): „Nu permit nimanui sa spuna ca ii e rusine ca e roman“ „Aici Mircea Carp, sa auzim numai de bine“ este urarea celebra in comunism printre romanii care ascultau, clandestin, Europa Libera. Cu aceste vorbe isi incheia emisiunile Mircea Carp, directorul adjunct al postului de radio ce a luptat deschis impotriva regimului condus de Nicolae Ceausescu. O urare care a devenit acum titlul celei de a doua carti autobiografice, cu „amintiri si documente“, pe care a scris-o una dintre vocile emblematice ale celor doua radiouri care inainte de 1989 au dat speranta de libertate romanilor, Vocea Americii si Europa Libera. Mircea Carp are acum 90 de ani. Ocolul pamintului in 90 de ani De ce ati decis sa scrieti aceasta carte? Ce v-a determinat sa va puneti viata pe hirtie, chiar si cu detalii private? Foarte multi prieteni imi spuneau tot timpul sa o fac. Si baiatul meu imi spunea: „Tata, scrie, ai trait o viata interesanta“. De altfel, subtitlul cartii mele ar fi trebuit sa fie „Ocolul pamintului in 90 de ani“, din pacate ideea mi-a venit prea tirziu. Am zis ca poate e interesant. Sint multe lucruri, unele poate banale, din copilaria mea. Dar eu, desi nu am facut istorie, am trait istorie. Si am zis sa fie pe hirtie. Si cred ca in aceasta carte sint multe lucruri din istorie care poate ca intereseaza. Cartea incepe, practic, din ziua in care v-ati nascut. Exact, incepe de la 0 ani si se termina la 90 de ani. Sigur ca, din toate motivele, inclusiv cele de spatiu, nu cuprinde si alte momente din viata mea care poate ar fi fost mai interesante. Dar cind asterni pe hirtie ce gindesti, iti dai drumul si iti vin aceste momente. Mai tirziu, cind faci prima corectura, iti dai seama ca ar mai fi trebuit sa spui despre cutare sau cutare, dar nu am vrut sa revin asupra acestora. Daca faci prima oara o corectura, intri intr-un carusel care nu se mai termina. Ce surprinde, in primul rind, la acest volum este multitudinea detaliilor foarte precise ale unor intimplari din viata dumneavoastra. Ati redat chiar si numele unor colegi de joaca din copilarie. Cum ati reusit sa va reamintiti atit de clar evenimente chiar si de acum 60-70 de ani? Marea majoritate au fost absolut din memorie, multumesc lui Dumnezeu pentru asta. Mai am incurcaturi cu nume, dar atunci recurg la dictionar, la prieteni, la ziare, la articolele pe care chiar eu le-am scris cit eram la Europa Libera, la Vocea Americii. Dar, in general, nu am avut notat nimic de atunci, spre regretul meu acum. Si nu reusesc sa-l conving nici pe baiatul meu, care are 47 de ani si lucreaza la NATO, sa tina un mic jurnal. I-am spus: „Mai, te-ai dus in lume, te-au trimis si in Afganistan, politic, desigur, nu militar, in Kosovo, in toate locurile astea. De ce nu iti pui pe hirtie macar doua cuvinte, ca reper?“. Eu nu am avut si atunci a trebuit sa ma bazez pe memorie, pe prieteni. In cazul meu au mai fost totusi doua lucruri. Prietenii imi spun adesea: „Ai facut istorie“. Nu e adevarat, eu nu am facut istorie. Dar am trait istorie si, tocmai de aceea, am incercat, atunci cind s-a intimplat, sa memorez anumite date importante. Fara nici o intentie sa scriu mai tirziu o carte, ci pentru mine. In al doilea rind, am avut ocazia sa stau de vorba cu multa lume care voia sa povestesc, de exemplu, vizita lui Nixon in Romania, la care am participat ca ziarist. Si atunci reluam momentele respective. Militaria mi-a fost in singe Prima parte a volumului se refera la perioada cind ati fost militar. Si reiese din aceste prime capitole ca dumneavoastra ati iubit mult cariera militara si ati ramas cu un regret ca, din cauza comunistilor, nu ati mai putut activa ca ofiter. Militaria mi-a fost in singe. Si tatal meu, si stramosii mei au fost militari. De exemplu, Victor Cretianu, primul inspector general al Cavaleriei, pe vremea lui Carol I, tatal meu, ofiter tot la cavalerie, unchii mei... Nu m-a obligat nimeni sa merg pe aceasta cale, nu a fost o chestiune de familie, ba chiar tatal meu mi-a spus ca mai bine imi aleg o meserie mai banoasa. Eu am vrut sa devin militar. Si am facut razboiul, pe amindoua fronturile. Dar am fost dat afara in 1946 de comunisti, impreuna cu alti 9.000 de ofiteri. Apoi, pentru activitatea mea anticomunista, am fost si arestat. Dupa ce am reusit sa scap, am plecat in Austria. Cum de ati trecut la jurnalism, odata ajuns in Occident? Am vazut ca ati lucrat, in primii ani de exil, pentru serviciile de informatii americane. De ce nu ati ramas in aceasta zona, mai aproape de cea militara? Da, am lucrat pentru serviciul de informatii american. Pe vremea aceea, noi, cei din estul Europei, tot speram ca vin americanii sa ne scape de comunism. Razboiul din Coreea ne-a dat ceva sperante, dar acesta s-a terminat indecis si am realizat ca o probabila eliberare a Europei de Rasarit de catre americani era posibila, dar mult mai tirziu. Atunci mi-am zis ca – eram si casatorit – trebuie sa imi fac o viata a mea in cadrul careia sa ma pot ocupa mai departe de situatia din tara mea. Am incercat sa fiu de folos exilului romanesc, dar nu intr-o tara ca Austria, ocupata de Aliati, inclusiv de sovietici. Si atunci m-am dus in America, unde aveam aranjata o slujba la o mare firma navala civila. Dar cind am coborit la New York, mi-am dat seama ca eu nu sint comerciant, nu sint om de afaceri, eu vreau sa desfasor o activitate in legatura cu tara mea. Am decis sa ramin la New York, dar nu in ideea de a ma face jurnalist, ci pentru ca acolo era Comitetul National Roman. Ca sa am o piine de mincat, am acceptat atunci cind am fost intrebat daca vreau sa vorbesc la radio. Am fost considerat, ulterior, un bun crainic, iar pe mine a inceput sa ma pasioneze sa stau de vorba cu oamenii, de a le comunica. Si, incetul cu incetul, am intrat in jurnalistica, unde de la colaborator extern am devenit, mai tirziu, seful Vocii Americii. Cred totusi ca as fi fost un bun ofiter. Pe de alta parte, eram genul care isi spunea parerile, nu imi tacea gura daca aveam ceva de spus. Iar in jurnalism am gasit aceasta libertate de a spune ce vreau. Stiau si pisicile din Romania unde sint plecat De ce ati folosit la Vocea Americii si apoi, o perioada, la Europa Libera pseudonime: Dan Mircescu, respectiv Mihai Soimu? Nu ati explicat acest aspect in carte. In primul rind pentru ca, abia ajuns in America, in 1951, eram refugiat politic, dar mama mea ramasese in tara, familia mea ramasese in tara. Desi se stia cine sint – Securitatea avea bratul lung –, m-am gindit totusi sa nu provoc la radio, cu numele meu, cind stiam ca mama mea e dincolo. Am vrut sa o protejez in fata unor persecutii ale guvernului comunist, provocate de mine. La scurta vreme dupa ce am trecut la Europa Libera, Vlad Georgescu, care devenise director, mi-a spus ca numele meu e prea frumos, ca oricum nu are rost sa il ascund, stiu si pisicile din Romania unde sint plecat. Si atunci am trecut pe Mircea Carp. Explicati in carte, dar as dori sa reluati aici pe scurt, de ce Radio Europa Libera a fost printre romani, inainte de 1989, mult mai cunoscut decit postul Vocea Americii? Ba chiar si comunistii erau mai deranjati de primul si manifestau o atitudine mai relaxata in relatie cu al doilea. Vocea Americii era vocea poporului american in lume, in relatie cu guvernul oficial. Europa Libera era postul inversunat impotriva regimului comunist, a autoritatilor de la Bucuresti, deci acestea nu voiau sa permita o legatura cu romanii. De exemplu, cind lucram la Vocea Americii, am venit de 14 ori in Romania, ca jurnalist. Dupa ce am trecut la Europa Libera, acest lucru nu a mai fost posibil. De altfel, aceste 14 calatorii le-ati detaliat in cealalta carte a dumneavoastra, Vocea Americii in Romania, aparuta in 1997 la Polirom. Eu am scris, de fapt, trei carti. Prima a fost o colaborare cu alti exilati romani si s-a chemat Romania captiva. Un deceniu de dominatie sovietica. A aparut in englezeste, la New York, si s-a vindut atunci foarte bine, pentru ca era in 1956, anul revolutiei maghiare. Sigur, nu a cumparat-o lumea de pe strada, ci biblioteci, persoane interesate. Acolo am scris despre Armata Romana. Apoi a aparut Vocea Americii in Romania, in care fac un rezumat larg al calatoriilor mele in Romania. Si acum aceasta carte, care invaluie tot. Mama mea si cu mine aveam sentimente patriotice puternice Un aspect pe care nu l-ati tratat pe larg in volumul Aici Mircea Carp, sa auzim numai de bine este cel privind relatia dumneavoastra cu Securitatea. Scrieti ca ati gasit in arhiva politiei politice comuniste peste 1.000 de file cu referire la dumneavoastra. Cu toate acestea, ati lasat acest capitol la finalul cartii si este scris de altcineva. De ce? M-am bizuit mai mult pe o specialista, doamna Florica Dobre, care a reusit mai bine decit mine sa patrunda in arhive. Apoi, la virsta mea, cercetarea atitor documente ar fi fost foarte grea. Am rugat-o, totusi, sa puna accentul pe soarta mamei mele, pentru ca m-a durut foarte mult cind a trebuit sa plec din Romania si sa o las aici. Am avut incuviintarea ei sa fac ce cred eu ca e mai bine pentru tara, fara sa tin seama de ea. Din fericire, mama nu a fost schingiuita, nu a fost inchisa, dar sigur ca ne-a fost greu. Nu a fost o decizie simpla, luata la o cafea cu lapte. Dar eu si cu mama mea, care e o descendenta directa a lui Lascar Catargiu, avem niste sentimente patriotice foarte puternice. Si am crezut, atunci, ca a venit momentul sa facem fiecare dintre noi un sacrificiu pentru aceasta tara. Noi am fost crescuti in dragoste fata de monarhie, fata de regii nostri si am stiut ca, intr-un fel, trebuie sa imi fac datoria pentru tara, pentru rege si pentru Dumnezeu. Astea au fost motivele pentru care am luat o hotarire ce nu a fost usoara (aceea de a pleca din Romania ocupata de comunisti – n.r.). De altfel, din povestea vietii dumneavoastra, expusa in acest volum, reiese ca intr-adevar ati fost condus de un patriotism puternic combinat cu un anticomunism profund. Dar tot dumneavoastra scrieti ca intregul exil romanesc era dominat de patriotism, de o relatie speciala cu tara pe care au lasat-o in urma. Da, pentru ca acesta a fost sentimentul care i-a facut pe multi sa plece din tara, sa lupte din exilul romanesc, sa contribuie la eliberarea tarii, pentru restabilirea democratiei. Noi voiam sa ne intoarcem intr-o tara in care sa existe democratie si libertate. Unii am vrut chiar restabilirea monarhiei, pe care o consideram ca a contribuit enorm la propasirea Romaniei. Din pacate, dupa 1989, am constatat, dezamagit, ca noile autoritati nu doreau sa colaboreze cu exilul romanesc. Au venit aici, in primii ani, oameni de valoare din Occident, actori, regizori, artisti plastici, chiar noi de la Radio Europa Libera. Nu au vrut sa ne ia in considerare. M-a impresionat discursul lui Hitler Spuneati, la inceputul interviului, ca nu ati facut istorie, dar ati trait-o. Asa se face ca, de exemplu, de-a lungul anilor, i-ati vazut, de aproape, pe Hitler, pe maresalul Ion Antonescu si chiar pe Nicolae Ceausescu. Cum au fost aceste intilniri? Pe Hitler l-am vazut la ceremonia de absolvire a promotiei anului 1944 de militari germani. Printre acestia eram si noi, cei 100 si ceva de romani trimisi la studii la scoala militara din Germania, o continuare a traditiei romanesti inca de pe vremuri, pentru imbunatatirea calitatii ofiterilor. Ce m-a impresionat atunci, eram in plin razboi si luptam alaturi de germani, a fost ca, la un moment dat, Hitler a avut cuvinte grele contra Italiei, care tocmai iesise din alianta cu Germania, si a adaugat imediat ca are incredere si admiratie pentru participarea Romaniei in lupta anticomunista. Desigur, foarte curind, o luna mai tirziu, Hitler a fost contrazis, caci Romania a intors armele impotriva germanilor. Intilnirea cu maresalul Antonescu a avut loc intr-un moment in care am auzit de complotul pentru debarcarea sa. Desigur, nu imi inchipuiam ca o sa ajung chiar la maresal, ci doream sa merg la unul dintre oamenii sai, consideram ca e datoria mea fata de rege si fata de comandantul suprem al armatei sa fac cunoscut acest lucru. Pe Nicolae Ceausescu l-am intilnit de mai multe ori, ca ziarist. Odata chiar ne-am strins miinile, dupa o receptie pentru ministrul american de Externe. L-am vazut la Washington de citeva ori, dar niciodata nu am fost aproape de el, nu era rolul meu. Eu relatam asupra evenimentelor. Pe mine ca jurnalist m-a uimit faptul ca Nicolae Ceausescu organiza conferinte de presa. Cum se desfasurau acestea, se puteau pune intrebari? In majoritatea cazurilor, intrebarile erau pregatite dinainte. Daca eu voiam sa pun o intrebare care nu era in lista celor aprobate, cel care conducea conferinta de presa, care era omul de la Agerpres, de la guvern, se facea ca nu ma vede si dadea cuvintul unui jurnalist pe care-l stia, de obicei un sirb sau din alte tari comuniste. Oricum, sa nu fie un sovietic, ca era prea pe fata. Daca eu as fi ridicat mina acolo, poate ca 10% mi-ar fi dat dreptul la o intrebare. Dar mai degraba trecea peste mine, ca stiau ca voi pune o intrebare incomoda. Eventual, din Occident, erau acceptati la intrebari ziaristi de la „L’Humanité“, care era ziar comunist, de exemplu. In aceasta carte, ati inclus si citeva interviuri, obtinute pe cind lucrati la Vocea Americii si Europa Libera, cu romani care au reusit in Occident si SUA. Majoritatea nu mai traiesc acum, precum Jean Negulescu, primul regizor de origine romana nominalizat la un Oscar. De ce ati decis sa le pastrati in volum? Am vrut sa afle si cei din tara despre acesti oameni. Sigur, unii sint acum cunoscuti deja, Jean Negulescu, de exemplu. Sau Hermann Oberth. M-am gindit ca nu exista multe interviuri in limba romana cu acestia. Majoritatea dintre ei nu si-au uitat originile, erau atasati de Romania, reiese din aceste discutii. Da, de exemplu, actorul de la Hollywood Eduard G. Robinson nu mai stia romaneste, dar a tinut sa-i transcriu in romaneste interviul pe care i l-am luat initial in engleza, dupa care el l-a citit, pentru radio, mai bine decit vorbim eu sau dumneavoastra in romana. Aici a contribuit calitatea sa de actor si poate o amintire a limbii natale, caci a plecat la 9 ani din Romania. Am o cutie de chibrituri cu pamint romanesc Povestiti in capitolele despre armata ca, la un moment dat, cind erati pe front si luptati alaturi de armata germana, ati simtit disperarea generata de ideea ca ati putea sfirsi departe de pamintul unde v-ati nascut. Ati mai avut acest sentiment al disperarii si in perioada exilului? Mi-a fost teama, in Austria, in primii ani de exil, cind stiam ca misuna agenti romani. Umblam cu revolverul la mine. Dar frica nu mi-a fost. Am avut momente cind am stiut ca sint urmarit indeaproape, dar faptul ca eram acolo, ca imi faceam treaba imi dadea o anumita detasare. Sigur ca am fost afectat de ceea ce i s-a intimplat Monicai Lovinescu (batuta in curtea casei sale, in 1977 – n.r.), sigur ca am trait ce li s-a intimplat lui Noël Bernard si Vlad Georgescu (despre care se presupune ca au fost iradiati de comunisti – n.r., desi nu avem dovezi). Eu nu ma refeream la teama de a muri, neaparat, ci la disperarea ca nu veti mai ajunge in tara. Da, asta totdeauna am avut-o. De altfel, eu pastrez si acum cu mine o cutie de chibrituri cu pamint de la mormintul tatalui meu, care este in Iasi. Daca nu voi fi ingropat in Romania, nu sint inca hotarit, mai am timp sa ma gindesc, vreau ca acea cutie sa fie acolo, cu mine, cu pamint romanesc. Dar emotia ca nu voi fi in tara am avut-o si cu alte ocazii, ca mor la mii de kilometri de tara si nu va sti nimeni nimic despre mine. Atunci, pe front, mi-am zis: „Ce Dumnezeu caut eu aici?“. Eu am trait tot timpul cu acest atasament fata de Romania. Sint cetatean american si sint un cetatean leal american. Dar m-am nascut roman si nu conteaza unde traiesc. Si cel mai bine se vede asta cind nu permit, nici macar in particular, nimanui sa spuna ca ii e rusine ca e roman. De ce sa iti fie rusine? Avem problemele si defectele noastre, dar si multi oameni care ne fac cinste. Sa critici, da. Dar sa iti fie rusine, eu personal nu accept. **** Militar de profesie, Mircea Carp a luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial. A fost ranit si decorat. In 1946 este dat afara din armata din cauza activitatilor sale anticomuniste si a fost intemnitat in 1947. A plecat clandestin din Romania in 1948 si a trait initial in Austria. In 1951 emigreaza in Statele Unite, unde devine jurnalist si analist politic. Este mai intii crainic, apoi redactor, respectiv directorul Serviciului romanesc al postului de radio Vocea Americii din 1969 pina in 1978. Din 1979 a fost redactor al programului Actualitatea internationala si, ulterior, director adjunct al Serviciului romanesc la Radio Europa Libera pina in 1995, cind s-a pensionat. (sursa: europalibera.org) Suplimentul de cultur[ - 29 iunie 2013
Posted on: Tue, 24 Sep 2013 08:42:12 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015