Nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărîm religios? În viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi sîntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12, 14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influenţaţi de învăţătura cea mincinoasă. Împinşi de duhul cel rău, ereticii sînt de obicei foarte nestăpîniţi. Noi trebuie să apărăm de ei sfînta noastră Ortodoxie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese… Domnul nu îngrădeşte libertatea voii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să acţioneze, însă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspîndirea ei fără nici o legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semenilor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău. În legătură cu această purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe semenii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atît pe ei înşişi, cît şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osîndit pe nimeni în afară de ei înşişi, cînd era vorba despre păcat pe tărîmul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Într-atîta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi pînă la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii. Se povesteşte despre Cuviosul Agathon următoarea întîmplare: Odată, a fost vizitat de nişte fraţi. Ei cunoşteau marea lui sfinţenie, auziseră de înalta sa smerenie şi au hotărît să-1 pună la încercare. De aceea, i-au spus: — Părinte, mulţi se smintesc de tine şi spun că tu ai fi om mîndru, că ai dispreţui pe alţii şi că nu i-ai socoti ca fiind ceva. Asemenea, tu neîncetat ai cleveti pe fraţi. Mulţi spun că pricina tainică a acestei purtări ar fi patima desfrînării tale. Cu scopul de a ascunde viaţa ta păcătoasă, tu mereu te ocupi cu clevetiri asupra altora. La acestea stareţul a răspuns smerit: — Recunosc că am întru mine toate aceste patimi de care mă învinuiţi! Şi, tăcînd puţin, a îngenuncheat înaintea oaspeţilor săi şi le-a spus: — Rogu-vă, fraţilor, rugaţi-vă Domnului Iisus Hristos cu osîrdie pentru mine, netrebnicul, ca să-mi ierte multele şi grelele mele nelegiuiri! Însă fraţii continuau: — Nu vom ascunde de tine nici faptul că mulţi te socotesc eretic! Auzind aceste cuvinte, Sfîntul Agathon a sărit ca ars şi s-a împotrivit hotărît: — Chiar dacă mă apasă conştiinţa pentru multe păcate, eretic nu sînt! Fraţii s-au minunat de acest răspuns, au căzut la picioarele marelui stareţ şi l-au rugat: — Părinte, spune-ne de ce nu te-ai tulburat nicicum cînd te-am învinuit de diferite patimi şi păcate, iar la învinuirea de erezie te-ai înfiorat? Stareţul le-a răspuns: — Primele învinuiri despre păcate le-am primit din două pricini: prima, ca să dobîndesc în acest fel smerenia; şi a doua, ca să nu aveţi voi despre mine o părere greşită că sînt drept. Noi cunoaştem că mîntuirea stă în smerenie. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a răbdat toate atunci cînd iudeii Îl împroşcau cu ocări şi clevetiri. Astfel El ne-a dat pildă cum să îl urmăm… însă învinovăţirea de erezie eu nu pot să o primesc şi o arunc cu dispreţ, pentru că eresul este înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se îndepărtează singur de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi se uneşte cu diavolul şi cu îngerii lui. Cel ce s-a rupt de Hristos nu mai are atunci Dumnezeu, pe Care să-L roage pentru păcatele lui, şi de aceea piere. Desigur, dacă ereticul se întoarce cu sinceritate către credinţa păzită de adevărata Sfîntă Biserică Sobornicească, el va fi primit de către Bunul şi Milostivul Răscumpărător! Pînă la noi au ajuns din vechime multe mărturii cu autoritate despre cum au privit ereziile şi pe eretici Sfinţii Părinţi. •Sfîntul Antonie cel Mare sfătuieşte: „Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mînie asupra ta Ziditorul nostru! Acela care nu ţine dreapta credinţă, pregăteşte hrană pentru viermii cei neadormiţi şi jertfă pentru prinţul întunecimilor iadului”. •Sfîntul Efrem Sirul, care ne-a învăţat minunatele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne, dă-mi să văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu!”, el însuşi îi osîndea neîncetat pe eretici. De la el cunoaştem că întreaga sa viaţă s-a luptat cu vrăjmaşii adevărului lui Hristos. La sfîrşitul vieţii, dorind să le insufle ucenicilor săi rîvnă pentru păstrarea dreptei credinţe, pe care întotdeauna o mărea în cuvintele sale, le-a grăit: „Nici ziua, nici noaptea, întreaga mea viaţă nu am grăit de rău (osîndit) pe nimeni. Şi din cîte îmi amintesc nu m-am certat cu nimeni, însă neîncetat m-am luptat în adunările bisericeşti împotriva celor abătuţi de la credinţă. Voi ştiţi că şi stăpînul oilor îşi bate cîinele dacă acesta, văzînd cum lupul se apropie de stînă, nu sare şi nu latră împotriva lui”. •Sfîntul Epifanie al Ciprului a spus ucenicilor lui: „Fugiţi de tot eresul ca de fiarele cele pline cu venin de moarte!” •Avva Ghelasie 1-a izgonit fără ruşinare pe ereticul monofizit Teodosie din chilia lui. Iar cînd acesta cu viclenie a reuşit să devină patriarh al Ierusalimului, avva Ghelasie nu s-a înfricoşat, ci a continuat să nu-1 recunoască şi să nu i se supună. El a socotit că este mai bine să sufere pentru Adevăr decît să cadă de la acesta pentru foloase pămînteşti. •Fericitul Ieronim scrie despre sine: „Eu niciodată nu am cruţat pe eretici şi mereu m-am străduit ca vrăjmaşii Bisericii să fie şi vrăjmaşii mei!” •Blîndul Sfînt Serafim de Sarov, care se adresa oaspeţilor săi cu mîngîietoarea salutare: „Bucuria mea!” a fost, în acelaşi timp, foarte aspru demonstrator în vileag al celor care se abăteau de la credinţa ortodoxă. •Foarte pilduitor pentru noi este exemplul Sfîntului Petru, arhiepiscopul Alexandriei, prin purtarea lui faţă de ereticul Arie, născocitorul celui mai vătămător eres pentru Biserica din vechime — arianismul. Arie a fost un preot învăţat din Alexandria. Sub influenţa unor puncte de vedere gnostice, el a început să propovăduiască, împotriva Evangheliei, că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, nici Fiul al Dumnezeu, împreună veşnic şi fără de început al Tatălui, ci un fel de cea mai înaltă primă făptură a lui Dumnezeu, un fel de unealtă prin care Dumnezeu a creat lumea. Prin această învăţătură mincinoasă a sa a vătămat credinţa descoperită de Dumnezeu în Sfînta Treime, a subminat autoritatea Sfintei Scripturi şi a săpat pe dedesubt învăţătura despre răscumpărare, conform căreia doar Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu întrupat, a putut să răscumpere întregul neam omenesc din păcat, blestem şi moarte, întrucît făptura nu poate să răscumpere făpturile ori, după cum spune Psalmistul, răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face (Ps. 48, 8). Sfîntul arhiepiscop Petru a observat nedreapta cugetare a lui Arie, de multe ori 1-a mustrat, ia dat învăţătură, i-a dat pe faţă falsa învăţătură şi 1-a sfătuit în fel şi chip, însă în zadar. Arie se îndîrjea în erezia sa. Atunci dreptul arhiereu 1-a scos din cinul preoţesc şi 1-a excomunicat din Biserică. În acea vreme izbucnise prigoana din partea puterii păgîne împotriva creştinilor. Jertfă a prigoanei a devenit şi arhiepiscopul Petru. El a fost aruncat în temniţă. Arie a socotit acesta ca momentul potrivit de a fi reabilitat. Tainica lui intenţie era ca, după moartea arhiepiscopului Petru, să fie înălţat el pe scaunul din Alexandria. De aceea a trimis la acesta doi preoţi, apropiaţi ai preasfinţitului, să intervină pentru el, mărturisind că s-a pocăit, chipurile, şi s-a lepădat de părerile lui greşite. În aceeaşi noapte, Sfîntul Petru a avut însă o vedenie în temniţă. Însuşi Hristos i S-a arătat şi i-a descoperit că Arie se căieşte nesincer şi că nu trebuie să fie primit în sînul Bisericii. Ziua următoare, cei doi preoţi au intrat în temniţă la arhiepiscopul Petru şi cu smerenie l-au rugat să-l ierte pe Arie. Fericitul Petru, cu lacrimi în ochi, le-a răspuns: „Dragii mei fii, voi nu ştiţi ceea ce mă rugaţi intervenind pentru acela care sfîşie şi încă îndelung va mai sfîşia întreaga Biserică a lui Hristos. Eu îmi iubesc oile mele şi mă rog cu osîrdie lui Dumnezeu să le ierte păcatele lor şi să le mîntuiască. Însă pe Arie îl alung, pentru că şi Dumnezeu l-a azvîrlit pe el! Nu a mea judecată, ci judecata lui Dumnezeu l-a îndepărtat de Biserică. El huleşte preacinstita Taină a Preasfintei Treimi!” După aceasta a adăugat: „Să nu credeţi că eu sînt nemilostiv cu Arie şi că sînt aspru către cei care păcătuiesc! Cel ce săvîrşeşte păcat din neputinţă omenească, şi cel mai mare de ar fi acela, este mult mai mic decît păcatul ereticului Arie!” După aceasta, arhiereul le-a descoperit cum însuşi Hristos i S-a arătat în acea noapte îmbrăcat într-o cămaşă sfîşiată. Cuprins de o teamă plină de evlavie, Petru L-a întrebat: „Mîntuitorule, cine Ţi-a sfîşiat cămaşa?” Domnul i-a răspuns: „Nebunul de Arie! El a despărţit de Mine mulţi oameni ai Mei, pe care Eu Mi i-am dobîndit prin sîngele Meu. Însă tu ia aminte! Nu îl primi să aibă părtăşie cu Biserica, chiar de te-ar ruga la aceasta, căci el cugetă vrăjmăşii împotriva Mea şi împotriva celor ce cred în Mine! Nu îngădui la stînă lupul îmbrăcat în blană de oaie!” Cît de pilduitore este atitudinea lui Hristos faţă de eretici! El i-a definit ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dacă Dragostea întrupată nu-i rabdă pe eretici şi îl învaţă pe arhiereul drept credincios să-1 alunge pe Arie din Biserică, cine sîntem noi ca să-i acoperim pe duşmanii adevărului dumnezeiesc şi să ne purtăm cu îngăduinţă faţă de aceştia? Ei sfîşie Biserica lui Hristos. De aceea trebuie să fie îndepărtaţi de la Ea, dacă nu se pocăiesc! Sfîntul Petru a murit muceniceşte în anul 311, iar Arie a fost osîndit de primul Sinod Ecumenic în anul 325, ca eretic de neîndreptat. Întîmplarea cu Sfîntul Petru, arhiepiscopul Alexandriei, are şi alte părţi pline de învăţătură. Biserica Ortodoxă în vremea lui se afla într-o foarte grea situaţie. Ea era dintr-o parte clătinată de viforniţele prigoanelor păgîne, şi din altă parte împotriva ei se ridica primejdiosul eres al lui Arie, ce cîştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. Arie nu era păgîn, ci preot creştin. El era învăţător al credinţei în enoria sa. Numai că înţelegea greşit taina lui Hristos. „Ce este cu asta?” – ar spune astăzi mulţi dintre cei care nu înţeleg că Biserica nu este o organizaţie pămîntească, care emite diferite păreri într-o anumită chestiune. Ea este o instituţie dumnezeiască, întemeiată pe absolutul şi îndatoritorul adevăr al Revelaţiei dumnezeieşti că Iisus din Nazaret este Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (vezi Mt. 16, 16). Organizaţiile pămînteşti au platforme pămînteşti şi pot să-şi dispute reciproc întîietatea, însă Biserica lui Hristos este unicul organism divino-uman, născut fără adversari de valoare egală. Ea este tezaurul tainelor credinţei descoperite de Dumnezeu, vestitoarea Evangheliei mîntuirii, cea care împărtăşeşte harul şi cea care ne conduce către cer. Ea nu este răspîndire a învăţăturilor omeneşti, ca să intre în alianţe pline de compromisuri cu diferite societăţi religioase pămînteşti. Ea are pe Dumnezeu-Tatăl ca Legiuitor (vezi Ieşirea 20, 1-17), pe Dumnezeu-Fiul ca Învăţător (vezi Mt. 23, 8 ) şi pe Dumnezeu-Duhul Sfînt ca Sfinţitor (vezi I Petru 1, 2; II Tesal. 2, 13). Ceea ce a fost descoperit de Dumnezeu, numai aceasta primeşte Ea. Părerile eretice le îndepărtează hotărîtor, pentru că ele împiedică calea mîntuirii. Iată de ce Sfîntul arhiepiscop Petru nu putea să intre într-o alianţă compromiţătoare cu Arie. Acesta a fost viclean şi alunecos în gîndire. El se arăta plin de vicleşug faţă de arhiereu, cum că ar dori să aibă pace cu el, chipurile, în numele interesului general al Bisericii. În faţa duşmanului comun — păgînismul —, Arie propunea unirea arianiştilor, ce credeau greşit, cu ortodocşii creştini. E ca şi cum i-ar fi spus Preasfinţitului: „În faţa ochilor noştri stă prigoana. Iată, tu eşti arestat. Mulţi dintre păstoriţii tăi credincioşi pier muceniceşte. Ar trebui oare acum, cînd ne aflăm în faţa unei primejdii cruciale pentru Biserică, să ne certăm între noi pentru nepotrivirile noastre de idei? Doar credem în Hristos, deşi unul într-un fel, iar altul într-alt fel! Doar nu-L negăm cum îl neagă păgînii! Eu sînt gata să fac concesii. Fă şi tu un compromis, şi ne vom uni! Este mai bine oare ca păgînismul să ne nimicească? Dacă obţinem în urma unirii majoritatea, mai cu izbîndă ne vom împotrivi şi îl vom birui!” Însă adevăratul arhiereu al lui Hristos nu gîndea astfel. El îşi dădea seama limpede că o unire cu erezia înseamnă nu creşterea Bisericii, ci descompunerea ei lăuntrică, care conduce către pieire. De aceea, eresul este bacilul diavolului, care descompune, ucide, nimiceşte… Păgînătatea îi prigonea pe creştini în afară. Însă lăuntric era de folos. La chip, aceasta micşora numărul credincioşilor, făcînd mulţime de mucenici. Însă prin sîngele lor, prin nevinovatele lor suferinţe şi prin înalta lor pildă, pe de altă parte, folosea la răspîndirea Bisericii, după cum bine a remarcat aceasta Tertulian, care a spus: „Sîngele mucenicilor creştini este sămînţa răspîndirii credinţei creştineşti”. În locul unui mucenic care murea se iveau alte sute şi uneori mii de noi adepţi ai lui Hristos. La încetarea prigoanei, mucenicii străluceau precum stelele în viaţa veşnică, încît ei în realitate nu piereau, ci îşi atingeau cu biruinţă ţelul vieţii omeneşti — mîntuirea sufletului (vezi I Petru 1, 9). Aceste prigoane păgîne, la urma urmelor, se arătau, împotriva intenţiilor împăraţilor fără de Dumnezeu, folositoare atît Bisericii, cît şi membrilor acesteia. Nu tot aşa stăteau lucrurile cu eresurile. Ele nu ajutau la înflorirea Bisericii, căci o rodeau pe dinăuntru. Acestea furau oile din staulul lui Hristos, le scoteau din turma Bisericii, ca să le vîndă diavolului ce urlă ca un lup. Din aceasta se obţinea şi o scădere numerică privind mădularele Bisericii, şi veşnica pieire a celor care se năpusteau asupra ei. Sfîntul arhiepiscop Petru, cu mintea lui luminată de Dumnezeu, cunoştea toate acestea şi de aceea nu a putut să nu-l osîndească pe Arie şi eresul lui întunecat. El nu socotea mulţimea oamenilor care s-ar fi putut realiza din eventuala unire cu Arie şi cu adepţii lui, ci socotea doar ajutorul lui Hristos Dumnezeu şi al Bisericii Sale, arătat în chip minunat de atîtea ori în tulburata istorie a Bisericii. Încă de la întemeierea ei de către Hristos, cînd această Biserică era compusă din puţini credincioşi şi îi avea cîrmaci credincioşi pe viitorii Apostoli, şi aceştia oameni neînvăţaţi, nepregătiţi, slabi, Dumnezeu-Fiul a spus: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Şi, iată, aceste 12 suflete au biruit lumea cu ajutorul lui Dumnezeu şi au răspîndit pretutindeni Evanghelia. Puterea Bisericii constă în Adevăr, şi nu în mulţime; în întărirea dumnezeiescului har, şi nu în vicleana diplomaţie; în credincioşia către Hristos, şi nu în acordurile pline de compromisuri. În multe rînduri, în istoria Bisericii s-a întîmplat ca eresurile să stăpînească mari mase de oameni, iar ortodocşii să poată fi număraţi pe degete, în ciuda acestui fapt adevăraţii creştini nu s-au descurajat, ci au rămas credincioşi lui Hristos pînă la sfîrşit. POPAS ALTERNATIV
Posted on: Mon, 08 Jul 2013 07:28:28 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015