OPINII Comandorul Alexandru Leaua se dovedeşte a fi un bun entomolog, cu o atentă extindere a studiului. Veţi înţelege de ce, citind textul de mai jos. INSECTARUL Cu ceva vreme în urmă, dacă vă aduceţi aminte, am scris despre tablourile cu şefi aninate pe pereţi. Ei bine, încercam atunci să iau în vârful condeiului o meteahnă mai veche la noi, aceea de a linguşi mărimile aflate, la un anumit moment, totuşi vremelnic, în scaune importante. Doar aşa, de amorul artei, ca să le fie un pic mai bine slugarnicilor... Ei bine, dacă lucrurile s-au mai schimbat pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, adică la cel mai înalt nivel, mai sunt holuri prin clădirea din deal, de unde se conduc destinele armiei, pe care sunt postate, la loc de cinste, chipuri ingenue, de mari şefi. Ba, chiar şi prin unele cazărmi au mai rămas tablouri ce-i înfăţişează pe cei fără de care viaţa noastră de zi cu zi nu ar mai fi la fel. La o convocare a specialiştilor în comunicare şi relaţii publice am primit o vorbă bună din partea unor colegi din teritoriu, pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume în privinţa acestui subiect. Articolul „Jos tabloul” a fost apreciat şi considerat, la vremea lui, un bun semnal pentru deschiderea ce avea să vină după o perioadă când comunicarea în armată a avut, vizibil, de suferit. Nu spun asta doar ca să îmi arog vreun merit pentru schimbarea de atitudine, dar e bine să se ştie. Pentru că, nu-i aşa, mărimile vin şi pleacă, la un moment dat, dar noi mergem înainte, tot cu ale noastre. Tot atunci, la pomenita convocare de specialitate, colegii mi-au relatat însă că moda tablourilor cu şefi încă s-a păstrat. Deşi nu există niciun regulament, niciun act normativ care să reglementeze respectiva situaţie. Prin unităţi li se spune „insectare”, pentru că, nu-i aşa, înşiruirea de fotografii, începând de la comandantul suprem şi până la şeful nemijlocit, aminteşte cumva de lanţul trofic: adică peştele cel mare îl înghite pe cel mic! Că, vezi Doamne, subordonaţii trebuie să-şi cunoască întotdeauna şefii, eventual să-i aduleze. Că, ce ne facem, bunăoară, dacă ne trezim la poartă cu vreo mărime şi nu îl recunoaşte nimeni? Nu-i frumos! Că doar nu o să îl legitimăm, cum scrie la regulament, să nu cumva să se simtă ofensat... Şi uite aşa, pe holurile centrale, la loc de cinste, pe lângă drapelul unităţii, putem admira cu ochii umezi, plini de recunoştinţă, şi pe cei care, la un moment dat, taie şi spânzură pe la noi prin curte. Şi, cum prin unităţi se mai fac adesea şi glume, unele mai nesărate, am mai aflat că, de Sărbătorile Pascale sau de Crăciun, la căpătâiul fiecărui tablou mai apare câte o... lumânare (!). Sau, una şi mai gogonată: la un moment dat, un anume tablou a fost luat din perete şi... suspendat într-un cuier! De ce persistăm, oare, într-o asemenea situaţie penibilă, care poate da loc oricând la interpretări sau glume de prost gust? Chiar nu se poate lua o decizie unitară, în acest sens? În orice instituţie, fie ea civilă sau militară, fotografia celui care a condus-o la un anumit moment se afişează pe perete când acesta pleacă. Pare o chestiune de bun simţ. În semn de respect şi de preţuire pentru tot ceea ce respectivul personaj a realizat în funcţie. Nicidecum în timp ce se află la „butoane”, pentru că, inevitabil, ar suna a slugărnicie. Vă mai amintiţi de tablourile de promoţie? Ele sunt realizate şi atârnate pe perete, cum este şi firesc, întotdeauna la absolvire. Aţi observat că, în funcţie de cât de apreciat sau de iubit este vreunul de prin tablou, atât de curată îi este şi poza? Din păcate, nu o dată, am văzut că erau unii care abia se mai zăreau... Asta nu-i deloc frumos din partea peştilor mai mici dar, din păcate, se mai întâmplă! Comandor ALEXANDRU LEAUA
Posted on: Tue, 09 Jul 2013 09:08:31 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015