PRIVILEGIUL PRIETENILOR Cred ca eram in clasa a 3-a, cand intr-o seara, dupa terminarea temelor si in timp ce imi pregateam ghiozdanul pentru a doua zi, mama m-a intrebat:” care este cel mai bun prieten al tau?” Recunosc ca putin surprins de intrebare sau de expeditorul ei am raspuns repede si fara sa ma gandesc prea mult: Ionut. Firesc, urmatoarea intrebarea a fost: de ce crezi tu ca Ionut este prietenul tau cel mai bun? Atunci, dupa un moment de ezitare, surprins fiind de a doua intrebare, am cautat cateva argumente. Eu, ca si constitutie sunt un tip ceva mai scund, iar in perioada scolii generale acest lucru tinde sa devina un complex (nu cred sincer ca am suferit realmente de acest complex), iar primul argument a fost ca Ionut imi pune in fiecare dimineata haina in cuier, al doilea a fost ca ne petrecem impreuna timpul dintre orele de curs, iar utlimul si in viziunea unui baiat de 10 ani poate cel mai important argument a fost ca Ionut ma alegea mereu sa fac parte din echipa lui cand jucam fotbal. Mama, ascultand cu rabdare si atentie argumentele mele, cei drept “dezarmante”, mi-a spus: “inteleg ca Ionut este o persoana cu care iti petreci timpul. Este foarte adevarat ca uneori este dragut cu tine si saritor in anumite moment, dar… Ionut este deocamdata doar amicul tau. Un prieten reprezinta mult mai mult decat ce crezi tu si ce simti tu in momentul de fata. O prietenie se castiga greu si are la baza cateva principii mult mai profunde decat cele enumerate de tine,fiul meu”. Nu stiu cum si in ce mod dar dintre toate sfaturile si discutiile avute cu parintii mei in perioada copilariei, discutia de mai sus mi-a ramas intiparita in memorie in cel mai brutal si evident mod. Este incredibil cum si acum dupa mai bine de 20 de ani mi-o amintesc perfect. Datorita discutie sau a subiectului ei, imi amintesc perfect locul si decorul in care a vaut loc, imi amintesc lumina si mirosul incaperii, imi aminetesc detalii irelevante, dar imi amintesc totul pentru ca mai mult sau mai putin discutia aceea mi-a marcat ireversibil modul de gandire si mi-a creat conduita moral ce avea sa ma ghideze in anii ce au urmat. Evident anii au trecut. Pe Ionut nu l-am mai vazut odata cu terminarea ciclului primar. Au urmat alti prieteni,alti amici,alte conjuncturi, iar eu, din fericire am ramas la fel. Cu siguranta noi ca si specie avem tendinta de a ne schimba in timp. Crestem, ne maturizam, imbatranim, ne schimbam perceptiile si de multe ori principiile. Un singur lucru nu putem sa-l schimbam si acesta este “esenta noastra” sau mai pragmatic spus caracterul. Nu stiu daca am invatat ceva sau ce trebuia din povata mamei mele si cu atat mai putin nu vreau sa fac referire la caracterul meu. In schimb un lucru nu l-am schimbat niciodata si cred si sper ca nu o sa-l schimb niciodata. Fiind o fire sociala, mereu mi-a placut sa fiu inconjurat de oameni. Multi dintre ei ii si i-am considerat prieteni. Acest lucru m-a facut ca de fiecare data sa ma “dezarmez” total in fata lor. Niciodata nu am avut secrete fata de prietenii mei si aproape mereu am impartit totul cu ei. Fiecare om pe care l-am considerat prieten, l-am tratat la fel cum am facut-o vis-à-vis de propria persoana. In general sunt de principiul ca prietenii ajung sa fie prieteni dupa ce trec impreuna prin multi ani de viata si/sau ajung sa imparta experiente de viata greu de trecut. Asa am considerat si dupa asta m-am ghidat mereu. Pe langa acest principiu a mai fost si cel sentimental. Pur si simplu intre mine si anumiti oameni a existat o “chimie” care ne-a apropiat. Niciodata nu am cautat sa ma gandesc daca omul acela, pe care eu il consider prieten, o sa fie vreodata dispus sa sacrifice ceva pentru mine sau pentru prietenia noastra. Am sperat mereu ca nu o sa fie nevoie. Evident mentalitatea mea mi-a adus multi prieteni si odata cu ei si cele mai multe si mai mari dezamagiri. Cele mai mari dezamagiri , lovituri si traume emotionale se datoreaza unor prieteni sau fosti prieteni. Cu toate astea nimic nu m- a facut sa-mi schimb atitudinea fata de restul prietenilor, nimic nu m-a oprit sa-mi fac prieteni noi pe care sa-I tratez ca si pe cei vechi. Probabil ca naivitatea mea atinge paroxismul in relatiile interuname. Probabil ca pretul sentimentelor mele trebuie platit prin dezamagiri efervescente, probabil ca prefer sa fie pacatul lor mai mult decat al meu si cel mai probabil ca sub aspectul unui altruism si a unei dorinte evidente de “prieteni” se ascunde un egoism vecin cu egocentrismul. Probabil ca imi doresc prea mult ca loialitatea sa fie o strada cu dublu sens. Cu toate ca “Tradarea este privilegiul prietenilor” dupa cum spunea Napoleon Bonaparte, eu imi doresc in permanenta pe cineva langa mine care cu siguranta ca mai devreme sau mai tarziu ma v-a trada. So..!
Posted on: Fri, 28 Jun 2013 11:44:22 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015