Pablo Neruda- Poemul XV Iubescu-te când taci, cãci pari a fi absentã, percepi din depãrtare, cum vocea mea se scurge. De parcã ochii tãi ar fi orbiți de-o razã, iar un sãrut de parcã pe-o viațã ți-ar ajunge. Cum sufletu-mi, iubito, se aflã pretutindeni, apari din mii de lucruri ce-mi aparțin doar mie. O, fluturaș din visuri, suspinul vieții mele, încapi doar în cuvântul captiv: melancolie. Și te iubesc când taci, de parcã-ai fi departe, parcã ai fi mirajul ce în luminã piere. Tu mã auzi din hãuri, cum vocea mea dispare. Mã lasã sã mã mistui. Mai mult ce aș mai cere? Și lasã-mã, iubito, sã-ți spun tot prin tãcerea împlinitã ca inelul, precum lumina clarã, cã ești noapte cu aștri ce rãtãcesc sub boltã. Tãcerea ta-i a stelei din lumea selenarã. Iubescu-te când taci, cãci pari a fi absentã, de parcă-ai fi departe, de-o veșnicie moartã. Și-atunce ne-ar ajunge o vorbã doar, un zâmbet, povestea mea de suflet, poveste-adevãratã.
Posted on: Fri, 05 Jul 2013 17:58:29 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015