Prefață Aug. 2011 Cornel Vesa coboară de-a dreptul din vechii stihuitori ardeleni care așterneau vorbele în mod natural, cum ar merge cu gândul printr-un peisaj pipăindu-i urcușurile și coborâșurile, foarte aproape de sol, cu alte cuvinte lipindu-și tălpile de ritmul geografiei, indiferenți la vecinătăți, fără a privi hăurile din făță, fără a se distanța spre a privi înălțimile, din când în când tăvălindu-se de-a dreptul în iarbă și în tufișurile gândirii. Acest fel de poezie căutată, sprijinindu-se masiv pe ritmuri, însemnând lăsare în voia limbii, lunecare peste cuvinte, are farmecul ei, care poartă în natură, adâncă tradiție, sau dacă e s-o căutăm, în cultura populară. Câtă muzică, atăta stihuire, atâta așternere. Formă, stil și conținut; sufletul se închiriază sentimentelor, care sunt polarizate cu bună știință, ca o roză a vânturilor: dorul de casă se pune față în față cu disprețul străinilor pentru cel care a nimerit între dânșii,amintirea copilăriei edenice stă pe axa realității grele, coborând de peste tot către un iad simetric, de care abia te poți feri, iubirea de strămoși își găsește complementul în așa-zisa ură față de vrăjmași- care este o ură abstractă, virtuală (așa cum "dușmanii" personifică, de fapt, o dușmanie fără obiect). Totul se cumpănește, vreau să spun, stihuirea lui Cornel Vesa fiind și un document psihologic al unui suflet în căutarea echilibrului, care pune, așadar, oarecum din instinct, semnul plus acolo unde nimerește peste un minus și, din prudență, procedează invers când se află în zona pozitivă. Rău "aici" (în America "zeului dollar") - rău acolo (în Ardealul natal al unei realității zvonite, ori închipuite, ori resimțite ca ostilă Ardealului natal, al copilăriei) între rele, cântecul care urcă și coboară la nesfărșit, care plănge ca-n Goga ori ca în doinele lungi și trista ale moților; un plăns în sine, "fără-ncepere și-adaos" , ca o stare a ființei fără peisaj și a peisajului fără ființă totodată. Toată lumea este de vină pentru cel înstrăinat: cea în care a ajuns pentru că nu e ca cealaltă , cealată pentru că nu e ca acesta, el însuși pentru că, și pentru că, și pentru că (n-a avut noroc, a fost prea credul, tinerețea l-a înșelat, acum e prea departe de țară etc., etc.). Sfășiat între lumi foarte depărtate, soluția lui este să-și iubeasca sfâșierea ca pe un izvor al cântecului, și astfel stihuitorul toarce, deapănă ritmuri încontinuu, "poietizează" lumea de la un capăt la altul. Ritmurile lui Cornel Vesa cer lectură atentă, tărăgănată, imitativă, cu accente ce reies adesea din mutații ale discursului câtre vorbirea populară, cu magneți subterani ce vizează aproape permanent coșbucianismul. E ca un stufăriș ce năpădește o poiană, să contopească totul cu natura, cu ramuri, frunze, flori, de teamă că se va moderniza, că se va asfalta de pildă; oricum , că se va schimba-această schimbare, oricare ar fi, înăbușind imaginea pristină și străveche a satului. În felul acesta stihuitorul își alină, își spală zgura sufletului cu lucruri care cresc, o creștere vegetală, torențială și naturală, o creștere de multe ori spontană, un fel de ierderă a minții ce acoperă totul, de la poteci și drumuri pănă la cețăți. Autorul trăiește ca să cânte, ca să potrivească vorbele, ca să-și mlădieze sufletul pe aceste psălmuiri - care sunt singura, adevărata lui țară : Cornel Vesa este, în fond, cetățeanul stihurilor sale - o "țară" pe care ne lasă s-o cutreierăm în voie, nu ne cere pașaport, nu ne cere taxă de trecere ori de stabilire - ci doar să ne ținem întotdeauna simțurile deschise. Doina Rizea
Posted on: Fri, 05 Jul 2013 17:42:05 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015