Revoluţia din februarie 1917 a început procesul schimbărilor radicale a statutului teritoriului, aflat între râurile Prut şi Nistru. Guvernul provizoriu rus a lichidat funcţia de guvernator. Ei au fost înlocuiţi cu comisarii – gubernial (în Basarabia – C.Mimi, adjunctul V.Cristi) şi judeţeni , care au constituit guvernul regional – forma de guvernare, care poate fi numită cea de tranziţie de la gubernială (până la 1917) spre directoratele în perioada Republicii Democratice Moldoveneşti. Dezvoltarea proceselor de construcţie statală în Basarabia avea loc în condiţiile creşterii popularităţii mişcării naţional-patriotice, în fruntea cărora se afla Partidul Naţional Moldovenesc (lider- Vasile Stroescu, în conducerea mai întrau P.Gore, V.Herţa, P.Halippa ş.a.). Această organizaţie a declarat în calitate de un scop de ordin primordial crearea autonomiei moldoveneşti în componenţa Republicii Federative Ruse şi formarea organelor supreme şi locale de putere, se mai prevedea realizarea reprezentanţei Basarabiei în organele centrale ale puterii de către etnici moldoveni . În planurile PNM mai intrau acordarea organului legislativ local a dreptului de elaborare a legilor; conducerea şi judecătoria trebuiau să fie realizate numai în limba populaţiei băştinaşe, lăsându-l limba rusă numai pentru legăturile cu puterea centrală rusă. Şcolile se transferau în limba moldovenească de studii. Episcopia moldovenească trebuia să obţină un statut de mitropolie şi să devină autonomă. Serviciul militar tinerii moldoveni treceau numai în Basarabia, iar limba de comunicare între unităţi militare trebuia să fie limba moldovenească . Pentru întărirea influenţei sale între soldaţi Comitetul Militaro-Executiv Central Moldovenesc (CMECM) a renăscut şi activitatea regiunii în domeniul politicii externe, stabilind contacte cu reprezentanţii Radei Centrale în Kiev şi guvernul român la Iaşi. Comitetul l-a numit în funcţie de comisar gubernial V.Cristi, în calitate de adjunctul al comisarului gubernial – pe I.Inculeţ . Următoarea etapa s-a început la 20 octombrie 1917 prin convocarea Congresului militar moldovenesc, care a luat hotărâre cu privire la proclamarea autonomiei Basarabiei în componenţa Republicii Federative Ruse. Congresul a mai luat decizia de a introduce limba moldovenească în instituţiile statale şi judecătoria. Până la organizarea alegerilor generale în Adunarea Constituantă Congresul a decis să fie convocat Sfatul Ţării din 130 persoane (120 reprezentanţi ai organizaţiilor politico-obşteşti regionale şi 10 reprezentanţii de la moldoveni din Transnistria . Punctul crucial în dezvoltarea statalităţii moldoveneşti a devenit convocarea Sfatului Ţării la 21 noiembrie 1917. Membrii acestui organ al puterii un timp continuau s-o considere „Basarabia” ca un teritoriu cu un statut de autonomie în componenţa Rusiei. Această declaraţie poate fi confirmată. Ca mărturisire în acest sens sună poziţia Sfatului Ţării, care nu împiedica organizării la 26-28 noiembrie 1917 a alegerilor şa Adunarea Constituantă a întregii Rusiei (alegerile au fost câştigate de eseri, cadeţi şi octeabrişti . În al doilea rând, chiar în Declaraţia Sovietului regional supre al Republicii Moldoveneşti (2 decembrie 1917) Sfatul Ţării s-a autoproclamat ca puterea supremă a Republicii Democratice Moldoveneşti, care întră în componenţa Republicii Federative Democratice Ruse, însă trebuia să păstreze funcţiile şi drepturile sale numai până la convocarea Adunării Populare (Constituante) a Republicii Moldoveneşti, convocarea căruia a fost din cele mai stringente probleme, care se aflau în vizorul Sfatului Ţării . În viziunea lui A.Surilov şi N.Stratulat, această situaţie corespundea principiului naţiunilor la autodeterminare, care a fost declarat de Puterea Sovietică . Generalizând cele spuse mai sus, Sfatul Ţării poate fi numit într-o oarecare măsură o structură analogică Guvernului provizoriu în Rusia, scopul înfiinţării căruia a fost formarea organelor locale ale puterii în regiune după convocarea Adunării Constituante în Rusia. În acelaş timp Sfatul Ţării nu a recunoscut lovitura de stat în Rusia, efectuat de Partidul Bolşevic la 24-25 octombrie 1917 (după stilul vechi) în Rusia: în „Declaraţia...”citată se mai menţiona, că „în centru Republicii Ruse lipseşte puterea, iar în toată republică domină anarhia” . Prin acest act Sfatul Ţării a arătat, că este orientat spre restabilirea puterii Guvernului Provizoriu sau altul guvern nebolşevic în Rusia. Este foarte important faptul, că majoritatea membrilor Sfatului Ţării au susţinut acest curs politic antibolşevic . Necătând la cele menţionate, Sovietul Comisarilor Norodnici în frunte cu V.Lenin şi Sovietul din Petrograd au recunoscut legală înfiinţarea Republicii Democratice Moldoveneşti , legiferând prin aceasta puterea Sfatului Ţării în regiune. Aşadar, stipulând dinainte nesupunerea sa regimului bolşevic în Rusia şi obţinând recunoaşterea acestui fapt de către guvernului din Petersburg, Republica Democratică Moldovenească în frunte cu organul său suprem legislativ al puterii – Sfatul Ţării – juridic a decăzut din sfera legislaţiei ruse, cu toate că în cazul revenirii la putere a Guvernului Provizoriu a păstrat dreptul de a reveni în acest cadru juridic, şi de facto a devenit un stat independent. În legătură cu aceasta este foarte remarcabil faptul, că autorii sovietici, numindu-şi pe unii membri al Consiliului Directorilor Generali (CDG) (guvernului) Republicii, creat de Sfatul Ţării la 7 decembrie 1917 în frunte cu Panteleimon Erhan, omit cu sârguinţă faptul, că în componenţa CDG întra şi director pentru problemele internaţionale – Ion Pelivan) . Consiliul menţionat a întreprins măsurile pentru obţinerea recunoaşterii internaţionale a Republicii. Însă din cauza existenţei sale scurte Republica nu a reuşit să obţină recunoaşterea internaţională din partea marilor puteri europene şi SUA. Declaraţiile fostului preşedinte al CDG P.Erhan la Congresul al III-lea al ţăranilor Republicii Moldoveneşti (18-22 ianuarie 1918) cu privire la recunoaşterea diplomatică, chipurile obţinută din partea Angliei şi Franţei nu corespund realităţii . Până ultimii ani era de cunoscut, că la Chişinău în perioada existenţei RDM (în decembrie 1917) a fost deschis consulatul francez. Acest eveniment are loc conform înţelegerii anglo-franceze din 10 decembrie 1917, conform căruia Basarabia a întrat în zona franceză de ocupaţie . Dumitru Grama a completat în 1994 această informaţie, menţionând, că în perioada existenţei RDM în Chişinău mai funcţionau consulatele României, Statelor Unite, Marii Britanii şi ataşatul militar francez . În baza celor menţionate se poate concluziona, că statele europene în sfârşitul a.1917 – începutul a.1918 considerau teritoriul între Prut şi Nistru ca un stat sub protectoratul rusesc. Reieşind din aceste motive, politicieni europeni nu se orientau la deschiderea ambasadelor statelor sale în RDM. În opinia noastră, sunt două cauze principale ale acestei situaţii. Prima din ele constă în aceea, că Sfatul Ţării nu a declarat Republica ca stat independent – acest lucru are loc mult mai târziu în alte condiţii politice. Altă cauză – atitudinea neuniformă a marilor puteri europene faţă de RDM. Germania şi Austro-Ungaria au considerat, că RDM nu dispune de independenţă reală, şi că ea poate fi folosită ca o monedă de schimb în relaţiile cu România: pentru a atrage această ţară cu preţul RDM pe partea sa în războiul cu Rusia . De aceea au suferit eşec tentativele liderilor RDM să trimite reprezentanţii ţării la tratativele de pace între Rusia şi Puterile Centrale la Brest-Litovsk, iar mai târziu la tratativele acestor ţări cu România la Buftea (februarie-martie 1918) . Sfatul Ţării nu a reuşit că concentreze puterea în mâinile sale şi în interiorul ţării. Din sate totdeauna parveneau informaţii cu privire la nesupunerea indicaţiilor lui, tâlhăriile care se săvârşeau în moşiile nobilimii locale, alungării reprezentanţilor Sfatului Ţării din sate. Putrea locală în unele sate a trecut practic în mâinile comitetelor ţărăneşti. Bolşevicii spre sfârşitul a.1917 au stabilit un control asupra Chişinăului, iar la 1 ianuarie 1918 chiar au proclamat Puterea Sovietică în regiune (cu ajutorul Rumcerodului (Executivul Sovietelor de pe Frontul Român, Flotei din Marea Neagră şi Regiunii Odesa) . În aceste condiţii conducerea Sfatului Ţării (I.Pelivan, I.Inculeţ, P.Erhan) a obţinut la 20 (după datele, prezentate de alţi autori, la 22 sau 23) decembrie 1917 adoptarea prin majoritatea voturilor membrilor Sfatului Ţării a deciziei cu privire la acordarea Consiliului Directorilor Generali libertăţii depline în acţiunile îndreptate spre soluţionarea problemelor curente (împuterniciri excepţionale). În baza acestei permisiuni CDG în aceiaşă zi s-a adresat către România cu rugămintea de a introduce forţele armate sale pe teritoriul Republicii în scopurile „suprimării anarhiei” . România a fost de acord cu această rugăminte şi între 1 şi 19 ianuarie 1918 diviziile ei au ocupat teritoriul Republicii (unele formaţiuni militare româneşti au întrat pe teritoriul RDM încă în decembrie 1917 . Însă, decizia Consiliului Directorilor Generali de a invita armatele româneşti în Moldova a provocat dezbinarea în rândurile membrilor Sfatului Ţării şi a Consiliului menţionat (nemaivorbind de reacţia extrem de negativă populaţiei RDM). O parte dintre ei au protestat vehement contra apariţiei diviziilor armatei române pe teritoriul RDM. De aceea preşedintele Sfatului Ţării I.Inculeţ şi preşedintele CDG P.Erhan au expediat la 6 ianuarie 1918 o telegramă guvernului României, care se afla atunci în Iaşi, exprimând dezacordul total cu acest act al autorităţilor româneşti şi cerând rechemarea necondiţionată al acestor unităţi al armatei române . Apreciind situaţia politică creată în Republică spre sfârşitul a.1917, noi nu putem pune la îndoială faptul, că armata română a întrat pe teritoriul RDM numai în baza cererii oficiale a guvernului ei legal – CDG. Acest guvern dispunea de toate împuternicirile necesare din partea organului suprem legislativ al Republicii Democratice Moldoveneşti. Începând cu mijlocul lunii ianuarie a. 1918, Sfatul Ţării funcţiona pe teritoriul controlat de România, ce influenţa negativ asupra statutul lui în ţară. Principală decizie, care a fost luată în această perioadă, a fost proclamarea independenţei RDM la noaptea spre 24 ianuarie 1918, prin care statutul politic al ţării s-a schimbat radical . Independenţa RDM a fost pusă la indoială de către naţionaliştii ucraineni. Deja în februarie-martie 1918 puterile centrale ale Ucrainei au început să facă declaraţii, că Basarabia să află în sfera intereselor politici a Ucrainei şi trebuie să devină o parte inseparabilă a Ucrainei. La şedinţa sa din 16/29 martie 1918 Sfatul Ţării a respins categoric aceste pretenţii şi s-a declarat oficial unicul organ al puterii, care dispune de un drept legal să soluţioneze problema unificării „RDM cu unele sau altele state”. Conform acestei hotărâri în or.Chişinău, ocupat de armatele române, la şedinţa din 27 martie / 9 aprilie 1918 în prezenţa primului ministru al României, Alexandru Marghiloman, Sfatul Ţării prin 86 voturi „pro”, 3 „contra”, 36 „abţineri” şi în lipsa a 13 deputaţi (la 27 martie 1918 în componenţa Sfatului Ţării intrau 162 de membri ), a adoptat hotărârea cu privire la unirea condiţionată a Basarabiei cu România. În conformitate cu această decizie fosta RDM obţinea un statut de autonomie în componenţa României. Sfatul Ţării devenea principal organ al puterii executive în regiune cu dreptul la un buget propriu, numirea funcţionarilor (în afara de birocraţi de rangul superior). Se păstrau structurile locale orăşeneşti şi de zemstvă, statutul căruia putea fi modificat de Parlament al României numai cu participarea deputaţilor, ce reprezentau regiune. 2 reprezentanţi ai Sfatului Ţării trebuiau să între în componenţa guvernului român. Incorporarea în armata se efectua după principiul teritorial . Susţinătorii ideii unirii regiunii cu România în cadrul Sfatului Ţării şi între oameni politici români n-au respectat normele juridice internaţionale, prevăzute în cazul unificării statelor. Ei n-au atras atenţia la un subiect important din punct de vedere juridic, şi anume: ca unicul reprezentant legal al puterii legislative în regiune, Sfatul Ţării trebuia să adopte o hotărâre privind schimbarea denumirii ţării în Basarabia, după ce, în baza actului menţionat, să declare despre alipirea Basarabiei cu România. Acest lucru nu a fost realizat , necătând la faptul, că România, ca succesorul juridic al fostului Principat Moldovenesc, avea dreptul la cele menţionate. Autorii Declaraţiei cu privire la alipirea regiunii la România au făcut cu totul altceva: în textul acestui document teritoriu între Prut şi Nistru se numea în exclusivitate Basarabia, şi numai la începutul documentului se menţiona o oarecare „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia)”. În afara faptului, că în cazul menţionat autorităţile române din motive rămase necunoscute pentru noi au decis să păstreze pentru regiune denumirea, acordată ei de către administraţia ţaristă de ocupaţie, a fost manifestată necunoaşterea şi alt principiu juridic. Subiect al dreptului internaţional cu denumirea „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia)” nu a existat în documentele oficiale a Sfatului Ţării, adoptate până la 27 martie 1918. Putem trage concluzia, că Sfatul Ţării a alipit condiţionat cu România o formaţiune statală inexistentă la momentul adoptării acestei declaraţii. De aceea actul cu privire la unirea condiţionată cu România, în pofida faptului, că el a fost adoptat de majoritatea voturilor a membrilor Sfatului Ţării, nu are nici o valoare juridică faţă de regiunea aflată între râurile Prut şi Nistru. Nu putem scăpa din vedere şi faptul, că la momentul votării clădirea, unde ea avea loc, a fost înconjurată de detaşamentele armatei române . Însă, cum menţiona diplomatul român cu o renume mondială, Nicolae Titulescu, „autodeterminare... este o plebiscită. Pentru a obţine puterea dreptului internaţional, el trebuie să fie efectuat în condiţiile libertăţii”. Şi în aceste condiţii „forţele internaţionale, şi nu forţele militare a unei sau altei părţi cointeresate asigurau ordinea” . În condiţiile concrete ale Chişinăului în ziua 27 martie 1918 nu se poate vorbi despre respectarea şi acestei condiţii obligatorie. În pofida faptului, că alipirea Basarabiei avea un caracter condiţionat şi la etapa iniţială regiunea a obţinut un statut de autonomie, deja la 22 aprilie 1918 prin decret al regelui Ferdinand I asupra teritoriului Basarabiei a fost răspândită acţiunea legislaţiei româneşti, în baza cărora se efectua şi guvernarea cu regiune . Autonomia regiunii s-a mai redus după adoptarea decretului regelui Ferdinand I nr.1626, conform căruia începând cu 1 august 1918 în Basarabia a fost introdusă starea de asediu, care a lichidat drepturile şi libertăţile cetăţenilor . Actul, care a încheiat evenimentele din perioada decembrie 1917 – noiembrie 1918, a fost adoptat la şedinţa Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918. Conform acestui document, Basarabia a fost în mod necondiţionat unificată cu România. Din 162 de deputaţi ai Sfatului Ţării în sala de şedinţe erau prezenţi numai 46, dintre care „nu s-au adunat nici 30” pentru a susţine această hotărâre . Reieşind din cele menţionate, constatăm, că a vorbi despre legalitatea actului cu privire la unirea necondiţionată a Basarabiei cu România, adoptat la 27 noiembrie 1918, se poate într-o măsură şi mai mică, decât a Declaraţiei din 27 martie al aceluiaş an. Necătând la aceasta, parcă pentru a confirma ilegalitatea drepturilor sale la Basarabia autorităţile române au deschis la Chişinău 6 consulate ale ţărilor europene – Belgiei, Greciei, Franţei, Italiei, Olandei, Poloniei . În acelaş timp trebuie de specificat un fapt cu o deosebită importanţă pentru lucrarea prezentă, şi anume că principatul Moldova, dezmembrat în 1812, a devenit în 1859 una din ţările-cofondatori ai României (împreună cu Muntenia). Devenind statul drept succesor al principatului Moldova, România a obţinut dreptul legal asupra teritoriului aşa-zisei Basarabiei. Însă, România în a.1918 nu a respectat legislaţia internaţională prevăzută în cazul „Basarabiei”, şi nu a luat în vedere documentele adoptate de Sfatul Ţării, nelegiferând oficial drepturile sale asupra regiunii. Includerii regiunii în componenţa României s-a opus Rusia sovietică, care, cum se menţiona, a recunoscut independenţa RDM. La etapa iniţială a existenţei sale regimul sovietic a declarat pe toţi locuitorii fostului Imperiu Rus, care locuiau acolo pe data de 7 noiembrie 1917 şi dispuneau de cetăţenia rusă drept cetăţeni sovietici. După întrarea armatelor române pe teritoriul Basarabiei guvernul sovietic, condus de V.Lenin a încălcat grav normele dreptului internaţional, arestând în semn de protest contra acestei acţiuni din partea României, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 toată componenţa ambasadei, consulatului şi altor instituţii româneşti în frunte cu ambasadorul României la Petrograd C.Diamandi. La insistenţa corpului diplomatic, care a exprimat un protest dur, Diamandi a fost eliberat deja la 1/14 ianuarie 1918 . În ziua arestării lui Diamandi Rusia Sovietică a rupt relaţiile diplomatice cu România şi de facto a întrat în starea de război cu ea . Ca urmare a acţiunilor militare între Rusia Sovietică şi România în ianuarie-februarie 1918 România a fost nevoită să semneze la 5-9 martie 1918 o convenţie sovieto-română, prin care s-a obligat să retrage trupele sale din Basarabia în termen de 2 luni , însă, obţinând susţinerea Germaniei şi Austro-Ungariei, nu s-a ţinut de cuvânt . În 1919 Rusia Sovietică a întreprins tentativa în mod forţat să reîntoarcă Basarabia. Armatele ei au ocupat malul stâng al Nistrului, după ce la 5 mai 1919 la Tiraspol autorităţile sovietice au anunţat despre crearea RSS Basarabene, „intrată benevol în componenţa RSFSR”, teritoriul căruia includea în sine atât Transnistria, cât şi malul drept al Nistrului până la râul Prut . În viziunea lui Artiom Lazarev, aşezarea teritorială, drepturile şi prerogativele RSS Basarabene permit ca ea să fie considerată o republică unională independentă în componenţa federaţiei republicilor sovietice . Conform manifestului Guvernului provizoriu ţărănesc-muncitoresc al ei, în RSS Basarabeană se restabilea puterea sovietică, se forma Armata Roşie, toate pământurile, băncile, întreprinderile şi utilajul lor a fost proclamat averea republicii. Guvernul republicii dispunea de o secţie proprie de relaţii externe, care, după A.Lazarev, stabilea relaţii internaţionale (se duceau tratative cu comandamentul militar francez cu privire la scoaterea din regiune a armatei franceze) . Aşadar, RSS Basarabeană dispunea de împuternicirile, care în unele probleme erau mai largi, decât la republicile unionale în anii ’1930-’1940 - ea dispunea de secţia afacerilor externe (Ministerele (comisariatele norodnice) al afacerilor externe au apărut în republicile unionale numai în 1944), iar armatelor proprii republicile unionale nu aveau până la destrămarea URSS în 1991. Spre sfârşitul lunii mai 1919 armatele sovietice au fost retrase din Transnistria pentru a participa în luptele în cadrul războiului civil în Rusia, iar RSS Basarabeană a încetat existenţa. Însă problema restabilirii ei exista până la primăvara a.1924, când această ideea a fost renăscută într-o formă de republică autonomă moldovenească în componenţa Ucrainei, cu hotarul de vest, care a fost stabilit din motive politice, pe râul Prut . Planurile renaşterii puterii sovietice şi pe malul drept al Nistrului erau activ susţinute şi de autorităţile ucrainene, care se aflau sub influenţa teoriilor naţionaliste ale lui Mihailo Gruşevski cu privire la apartenenţa teritoriului Basarabiei – Ucrainei. De aceea la soluţionarea problemelor privind Basarabia guvernele RSFSR şi Ucrainei semnau declaraţii comune . Însă aceste acţiuni au suferit un eşec. La Conferinţele din Varşovia (1921) şi Moscova (1923) poziţia dură a Rusiei Sovietice (URSS) în problema Basarabiei a întâlnit o rezistenţă tot atât de categorică din partea României şi soluţionarea problemei a întrat în impas. În această perioadă România a obţinut unele succese în recunoaşterea noilor sale frontiere internaţionale (cu includerea Basarabiei). La 28 octombrie 1920 Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi România au semnat Protocolul de la Paris, prin care confirmau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei . Acest protocol prevedea, ca după ratificarea lui de către parlamentele tuturor părţilor-semnatare originalul documentului să fie expediat la Paris pentru păstrare permanentă. Marea Britanie a ratificat acest document în 1922, Franţa – în 1924, Italia – în 1927, în pofida protestelor diplomatice din partea URSS. Însă Japonia nu a ratificat acest protocol, ca urmare el niciodată nu a întrat în vigoare , lipsind pe România de posibilitatea recunoaşterii Basarabiei ca teritoriul românesc pe plan internaţional. Intenţionând să accelereze semnarea lui, Parlamentul român a acordat cetăţenia română tuturor persoanelor, care locuiau pe teritoriul Basarabiei după datele la 27 martie/9 aprilie 1918 . Schimbarea situaţiei în jurul Basarabiei în favoarea României a impus URSS să înainteze la Conferinţa de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924) o propunere de compromis: a organiza în Basarabia un plebiscit sub controlul statelor, care nu au în regiune interese directe sau indirecte, care nu se află sub influenţa sau nu sunt în relaţiile cointeresate cu România sau URSS . Această propunere a fost prima şi ultima tentativa în istoria Moldovei de a soluţiona soarta ei prin referendum. Partea română a răspuns, că apartenenţa Basarabiei la România este o problemă deja rezolvată şi tratativele vor fi continuate numai în cazul recunoaşterii de către URSS a acestui fapt . După această declaraţie tratativele iar au întrat în impas. Eşecul Conferinţei de la Viena a adus la schimbarea poziţiei URSS în „problema basarabeană” – revenirea la ideea creării Republicii Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. Conducerea ţării a accelerat procesul creării acestei formaţiuni politice. Deja în 1923-1924 între oameni politici ale URSS, inclusiv a Ucrainei, între emigranţi din România i s-a început discuţia în privinţa problemei constituirii statalităţii pentru populaţia moldovenească a malului stâng al Nistrului. Problema această a fost foarte acută, pentru că teritoriul malului stâng al Nistrului niciodată nu dispunea de o formă a statalităţii proprii. După zdrobirea mongolo-tătarilor lângă Sinie Vodî (1363) de către armata polonezo-lituaniană acest teritoriu a întrat în componenţa Regatului Poloniei – până a.1676, când conform paragrafelor păcii de la Juravin Transnistria a fost retrocedată Turciei. Acest punct a fost confirmat prin acordul de pace turco-polonez, încheiat în 1681 la Bahcisarai. Deja în 1699, după pierderea războiului cu Liga Sfântă, Turcia conform prevederilor Păcii de la Karlovitz a reîntors Poloniei nordul Transnistriei. Frontiera între două imperii a fost stabilită pe râul Iagorlâc. Această stare de lucruri s-a păstrat până la războiul ruso-turc (1787-1791) . Conform articolului 3 al Tratatului de Pace încheiat la Iaşi (29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792) teritoriu spre sud de râul Iagorlâc (partea sudică a Transnistriei) a fost retrocedată de către Turcia în componenţa Rusiei. Partea nordică a Transnistriei (spre nord de râul Iagorlâc) a fost incorporată în componenţa Rusiei după a două divizare a Poloniei (1793) . În componenţa Rusiei Transnistria a fost împărţită în două sectoare separate cu frontiera pe acelaş râu Iagorlâc: teritoriul spre nord de acest râu a întrat în componenţa guberniei Podolie, sectorul de sud a fost inclus în componenţa guberniei Herson. Pe întreg teritoriul Transnistriei a fost instaurat sistemul de conducere, identic celui existent în guberniile centrale ale Rusiei . (Cum menţionează V.Stati, în 1792 moldovenii alcătuiau în Transnistria 49,8% din populaţia regiunii ). Această structură teritorială a existat până a.1917. În 1918 guberniile Herson şi Podolie au fost reorganizate, din componenţa lor i s-a separat gubernia Odesa. În martie 1923 a fost introdusă o nouă împărţire administrativ-teritorială, conform căruia în baza acestor trei gubernii au fost create districtele Balta şi Odesa (mai târziu din nou guberniile), în componenţa cărora şi a fost inclus teritoriul Transnistriei . După încheierea Conferinţei de la Viena autorităţile sovietice ai început organizarea statalităţii moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului, care se prognoza ca o reclama a orânduirii sovietice pentru locuitorii Basarabiei. La 6 martie 1924 secretariatul Comitetului gubernial Odesa al PC (b) al Ucrainei a decis să creeze în comitetul gubernial secţia moldovenească, cu scopul de a crea în baza acestei secţii în viitor apropiat comitetul regional de partid separat . Examinând informaţia lui G.Kotovski, venită la 7 martie 1924, în care autorul a propus crearea republicii autonome în componenţa Ucrainei şi propunerea lui N.Skrîpnik cu privire la crearea autonomiei moldoveneşti în componenţa RSFSR Biroul Politic al PC (b) U a susţinut propunerea lui G.Kotovski şi a dat indicaţia organelor respective de a studia problema componenţei etnice şi frontierelor viitoarei republici . Deja la şedinţa Comisiei Constituţionale la 13 aprilie 1924 a devenit clar, că problema cu privire la forma statalităţii pentru moldoveni de pe malul stâng al Nistrului (regiune, district, gubernie, republica) va fi soluţionată „până la apariţia materialelor complete la problema dată” . Puterile locale (comitetul gubernial Odesa) şi conducerea supremă a Ucrainei a exprimat o atitudine negativă faţă de această idee, având frică de divizare în continuu a Ucrainei. Pentru a impune autorităţile ucrainene să susţină ideea formării autonomiei moldoveneşti în componenţa Ucrainei, iar pe emigranţi din Basarabia – de a renunţa de la planurile creării republicii moldo-române separate, Biroul Politic al PC (b) din Rusia a fost nevoită să adopte la 29 iulie 1924 o hotărâre specială, în care, în special, se menţiona: „a) a considera necesar în primul rând din motive politice separarea populaţiei moldoveneşti în republica autonomă specială în componenţa RSSU”. La 12 octombrie 1924 Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Rusia a format Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în componenţa căreia, în afara de unele bucâţi din districtele Odesa şi Tulcin, la 26 noiembrie 1924 prin decizia Comitetului Executiv Central din Ucraina au fost incorporată o parte din districtul Balta cu oraşul Balta. Populaţia RASSM a constituit la decembrie 1926 572 339 oameni, dintre care 172 400 moldoveni (30,13%) . Aşadar, cauzele creării RASSM au fost politice, pentru prelucrarea ideologică a populaţiei Basarabiei, despre ce ne vorbeşte destul de clar şi citatul din decizia menţionată a Biroului Politic al PC (b)R din 29 iulie 1924. În pofida acestuia, autorii sovietici negau chiar şi posibilitatea existenţei acestor intenţii în planurile conducerii URSS. Spre exemplu, A.Surilov şi N.Stratulat declară, că cauzele formării RASSM trebuie să fie considerate necesitatea includerii moldovenilor în toate structurile puterii şi conducerii, dezvoltarea economică slabă a malului stâng al Nistrului şi „lipsa semnelor efective pentru crearea republicii unionale” . Aceste declaraţii au fost dezminţite de membrii grupului de iniţiativă pentru crearea RASSM în frunte cu I.Dic, care au confirmat, că crearea RASSM nu este „o formă de autodeterminare naţional-statală” dar poate fi examinată numai ca metoda propagandistică a CC al PC (b) din Rusia pentru obţinerea de către Uniunea Sovietică a scopurilor cunoscute ale politicii sale externe (reîntoarcerii Basarabiei – R.Ş.). Despre acelaş lucru ne vorbeşte şi declararea demonstrativă de autorităţile sovietice a frontierei vestice a RASSM râul Prut . De aceiaşă părere a fost şi presa română oficială. Ziarul guvernamental al României, “Adevărul” în numărul său din 10 noiembrie 1924 scria, că crearea autonomiei moldoveneşti este o propagandă comunistă . Conţinutul politic al creării RASSM presupunea şi caracterul provizoriu al existenţei ei – până la unificarea cu Basarabia. Această concluzie poate fi confirmată prin următoarele dovezi: 1) RASSM intra în componenţa Ucrainei în mod benevol şi conform Constituţiei Ucrainei (art.4) avea dreptul la ieşirea din cadrul ei . 2) RASSM avea pe lângă guvernul Ucrainei reprezentantul permanent al său (prima apariţie în istoria Moldovei funcţiei cu această denumire, care aproximativ corespunde pentru Moldova celei de reprezentant al domnilor medievali al principatului pe lângă sultanul turc) cu drept de vot consultativ în toate organele centrale de putere ale Ucrainei (ce nu aveau alte regiuni ale Ucrainei) . 3) În procesul elaborării Constituţiei RASSM, adoptată la 23 aprilie 1925, comisarul norodnic al justiţiei al Ucrainei N.Skrîpnik „admitea posibilitatea creării unităţilor militare naţionale moldoveneşti, existenţa în componenţa guvernului RASSM a comisariatelor norodnici de afacerile externe şi de comerţ extern” . Realizării aceluiaşi scop – separării RASSM în viitor în republica unională au fost supuse şi alte acţiuni ale autorităţilor: divizarea comisariatelor norodnici în cele unificate cu departamentele respective ale Ucrainei (finanţelor, inspecţiei muncitoresc-ţărănească, Consiliul Gospodăriei Norodnice, Direcţia de Statistică, Direcţia Politică a Statului, a muncii şi comerţului intern) şi cele neunificate, conducătorii cărora nu se subordonau comisariatelor respective ale Ucrainei, însă îndeplineau indicaţiile lor, dacă aceste indicaţii nu încălcau autonomia RASSM şi acordau date şi dările de seamă necesare (comisariatele pentru afacerile interne, sănătăţii, justiţiei, asigurării sociale, învăţământului) . În cazul acesta drepturile structurilor menţionate au fost egalate cu drepturile organelor guberniale ale puterii în RSFSR . Procesul centralizării puterii de stat în URSS, care avea loc în anii ’1930, a influenţat şi RASSM. În Constituţia RASSM, adoptată la 6 ianuarie 1938, mai mult nu se menţiona despre divizarea comisariatelor norodnici la unificate şi neunificate, toate aceste structuri erau subordonate structurilor respective ale Ucrainei. Din Constituţia RASSM (varianta a.1938) a dispărut şi menţionări cu privire la reprezentantul autonomiei pe lângă guvernul Ucrainei şi dreptul RASSM la ieşire din componenţa Ucrainei , fapt, care poate fi apreciat ca o oarecare reducere a drepturilor autonomiei în comparaţie cu anul 1925. Statutul autonom al RASSM totuşi s-a păstrat şi în 1940 a jucat rolul său. După Conferinţa de la Viena (1924) URSS şi România nu o dată au întreprins acţiuni diplomatice întru susţinerea „drepturilor” sale asupra teritoriului între Prut şi Nistru. După obţinerea de către România a ratificării din partea Parlamentului Italiei Protocolului de la Paris din 1920 (7 martie 1927), cu privire la frontierele române postbelice, URSS a răspuns cu discursul comisarului pentru afacerile externe M.Litvinov la a II-a sesiune a Comitetului Executiv Central al URSS (noiembrie-decembrie 1929) şi alte declaraţii ale diplomaţilor săi . În acelaş timp acţiunile reprezentanţilor URSS erau neconsecvente. Spre exemplu, la semnarea de către URSS a pactului Briand-Kellogg (9 februarie 1929), care obliga toate ţările semnatare să rezolve toatel divergenţe apărute în opinii numai prin măsurile paşnice, reprezentantul sovietic nu a făcut o rectificare, care putea confirma pretenţiile sovietice asupra Basarabiei. Mai mult, într-o notă sovietică, adresată Poloniei (11 ianuarie 1929), URSS a confirmat, că a renunţat de la folosirea forţei faţă de România, în pofida faptului, că problema Basarabiei rămâne nesoluţionată . Destul de stranie a fost declaraţia a lui M.Litvinov la 4 decembrie 1929 cum că „la frontiera noastră de sud-vest una din provinciile, care formal (n.n.- R.Ş.) nu s-a separat de Uniunea noastră, încă este ocupată de altă ţară” (reiesă, că toată problema este concentrată numai în formalităţile ? – R.Ş.). În alt caz la semnarea convenţiei cu privire la stabilirea agresorului (Londra, 3 iulie 1933) URSS nu a făcut nici o rectificare cu privire la punctul de inviolabilitate a teritoriilor ţărilor-semnatare a acestui document (inclusiv şi a României) . „Chestiunea basarabeană” a devenit cauza eşecului tratativelor între URSS şi România cu privire la semnarea pactului de neagresiune, care aveau loc în ianuarie 1932 la Riga şi în septembrie-octombrie 1932 la Varşovia . În pofida faptului, că la 9 iunie 1934 între URSS şi România totuşi au fost stabilite relaţiile diplomatice, „Chestiunea basarabeană” a rămas nesoluţionată . Situaţia a început să schimbe radical în 1938-1939, când Germania a invadat Austria şi Cehoslovacia şi a început pregătirile pentru a invada teritoriul Poloniei. Pentru a evita un război pe două fronturi, care ar putea avea urmări periculoase pentru Germania, la iniţiativa ei la 23 august 1939 a fost semnat acordul sovieto-german cu privire la neagresiune. În protocolul secret adiţional la acest acord, semnat de ambele părţi, în special, se menţiona, că partea sovietică deosebit menţionează interesul său în privinţa Basarabiei. Partea germană declară necointeresarea sa deplină în privinţa acestei teritorii” . Bazându-se pe punctul menţionat al acestui protocol adiţional şi obţinând neutralitatea Germaniei în soluţionarea „Chestiunii basarabene”, URSS la 26 iunie 1940 a înaintat României cererea de a retroceda lui Basarabia, iar în cazul, dacă răspunsul nu va fi primit pe parcursul zilei de 27 iunie, România a fost atenţionată, că ofensiva armatelor sovietice va fi întreprinsă în seara zilei următoare. În cererea URSS se conţinea şi declaraţia antiştiinţifică cum că „Basarabia şi Bucovina sunt locuite în general de ucraineni”. În pofida protestelor României, după consfătuirile cu Germania şi Italia în legătură cu situaţia creată, la Consiliul Coroanei din 27 iunie 1940 a fost după două şedinţe luată decizia să se supune cererii URSS în privinţa Basarabiei, ceea ce şi s-a întâmplat la 28 iunie 1940. În Basarabia în schimbul armatei române au întrat trupele sovietice . Aşadar, a fost efectuată transferarea teritoriului Moldovei de Est de la o ţară, care niciodată nu a reuşit să legifereze juridic drepturile sale asupra ei, altei ţări, care în 1917 a renunţat de la ea, iar puţin mai târziu iar a înaintat pretenţiile asupra ei şi fără permisiunea populaţiei regiunii a amplasat aici unităţile sale militare. Cum se menţiona mai sus, RASSM a fost considerată de autorităţile sovietice ca o formaţiune statală temporară, până la includerea în componenţa URSS a teritoriului între Prut şi Nistru. De aceea conducerea URSS imediat după 28 iunie 1940 a început procedura transformării regiunii într-o una din republicile unionale, Reieşind din faptul, că organele locale ale puterii se aflau la etapa iniţială de constituire, Moscova a păstrat în vigoare paragraful Constituţiei RASSM din 1938, care confirma, că frontiera ei este amplasată pe râul Prut, şi au supus regiunea Pruto-Nistreană conducerii supreme al RASSM – Sovietului Comisarilor Norodnici, Prezidiului Sovietului Suprem şi Comitetului Regional de partid al Ucrainei. De facto, toată republică a fost subordonată organelor supreme ale puterii din altă republică – Ucraina. În calitate de organele supreme ale puterii pe acest teritoriu SCN RASSM şi Comitetul regional de partid al PC (b) U au înaintat SCN URSS şi CC al PC (b) unional propunerea de a unifica RASSM cu Basarabia şi de a forma în baza acestor teritorii Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Organele unionale menţionate au susţinut această adresare şi la 10 iulie 1940 s-au adresat cu el la Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, care prin decizia sa din 2 august 1940 a format RSSM . Aici trebuie de menţionat un fapt, care are o importanţă deosebită pentru prezenta lucrare. După cum se ştie, URSS a fost fondat la 30 decembrie 1922 în baza Acordului, care „juridic a perfectat şi a întărit unificarea benevolă” a 4 republici sovietice socialiste – RSFSR (creată la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917) , Ucrainei (creată la 12/ 25 decembrie 1917) , Belarusiei (creată la 1 ianuarie 1919) şi RSFST (Republicii Sovietice Federative Socialiste Transcaucasiene, create la 12 martie 1922 ca Federaţia Transcaucasiană, care a inclus în sine Azerbaidjan, Armenia, Gruzia. La 13 decembrie 1922 Federaţia a fost renumită în RSFST, iar la 5 decembrie 1936 RSFST s-a destrămat în legătură cu întrarea membrilor ei în componenţa URSS (fiecare – în mod aparte) . Din cele menţionate concluzionăm, că acordul cu privire la întrarea în componenţa URSS a fost semnat numai de RSFSR, Ucraina, Belarusia şi RSFST din numele celor trei republici transcaucasiene, care întrau în componenţa acestei uniuni. Însă niciodată în perioada anilor 1940-1991 nimeni dintre Preşedinţii Prezidiului Sovietului Suprem al RASSM (din 2 august 1940 – RSSM) nu a semnat nici un document cu privire la alipirea RSSM la Acordul cu privire la constituirea URSS din 30 decembrie 1922. De aceea, chiar dacă noi nu vom trage atenţia la faptul invadării teritoriului între Prut şi Nistru de către armatele sovietice la 28 iunie 1940, este absolut evident, că RSSM niciodată nu a fost în sens juridic partea componentă a URSS. Această declaraţia poate fi confirmată şi prin faptul, că adresarea cu rugămintea de a primi Basarabia în componenţa URSS a fost semnată de conducătorii organului suprem executiv al puterii locale (SCN RASSM) şi organului suprem al puterii de partid (Comitetul regional Moldovenesc al PC (b) Ucrainei, statutul căruia nu a fost stipulat în Constituţie adoptată în 1936 . Nimeni din preşedinţii organului suprem legislativ al puterii (Prezidiul Sovietului Suprem al RASSM) în perioada anilor 1940-1991 niciodată nu a semnat acest document, în pofida faptului, că conform Constituţiei RASSM din 1938, care temporar s-a aflat în vigoare şi pe teritoriul Basarabiei (până la 10 februarie 1941, când a fost adoptată Constituţia RSSM), art.3 prevedea, că „toată puterea în RASSM aparţine muncitorilor oraşului şi satului în numele Sovietelor deputaţilor muncitorilor” . Aşadar, URSS nu dispunea de un drept juridic să efectueze în 1940-1941 şi 1944-1991 orice forme de guvernare pe teritoriul RSSM.
Posted on: Sat, 17 Aug 2013 01:46:30 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015