România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre.[4] Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est. De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și a celui Austro-Ungar. România a devenit stat suveran în 1859 prin unirea dintre Moldova și Țara Românească condusă de Alexandru Ioan Cuza și a fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut extinderea teritorială maximă din istoria României (295.641 km2). În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), România Mare (Întregită), sub presiunea Germaniei naziste condusă de Hitler, a fost nevoită, în timpul guvernului pro-nazist condus de Gigurtu, să cedeze teritorii Ungariei (nordul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de nord). După abolirea regimului lui Antonescu de la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Puterilor Axei, România s-a alăturat Puterilor Aliate (Anglia, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică) și a recuperat Transilvania de Nord, fapt definitivat prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947. La momentul destrămării Uniunii Sovietice și a înlăturării regimului comunist instalat în România (1989), țara a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. România este o republică semi-prezidențială. Este a noua țară după suprafața teritoriului (238 391 km²) și a șaptea după numărul populației (peste 20 milioane locuitori)[5] dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al ei și al șaselea oraș din UE după populație (1,9 milioane locuitori). În 2007, orașul Sibiu a fost ales Capitală Europeană a Culturii[6]. România este membră a unor organizații internaționale, printre care: ONU din 1955, CoE din 1993, Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, NATO din 29 martie 2004, OSCE, OIF din 2003, Uniunea Latină din 1980, și unor instituții economice: Grupul Băncii Mondiale, FMI din 1972, BERD din 1991, OCDE. Cuprins [ascunde] 1 Etimologie 2 Istorie 2.1 Dacia și Imperiul Roman 2.2 Perioada principatelor și Epoca fanariotă 2.3 Unirea și Regatul României 2.4 România socialistă 2.5 România după 1989 3 Geografie 3.1 Relief 3.2 Faună și floră 3.3 Climă 4 Demografie 4.1 Religie 4.2 Educație 4.3 Aglomerări urbane 5 Politică 5.1 Relațiile externe 5.2 Organizare administrativ-teritorială 6 Economie 6.1 Transport 6.2 Turism 7 Cultură 7.1 Muzică 7.2 Arhitectură și arte plastice 7.2.1 Patrimoniul mondial 7.3 Știință 7.4 Cinematografie 8 Armată 8.1 Dotări 8.2 Istoric 9 Sport 9.1 Oină 9.2 Fotbal 9.3 Alte sporturi și Jocurile Olimpice 10 Referințe 10.1 Note 10.2 Bibliografie 11 Legături externe Etimologie Articol principal: etimologia termenilor „român” și „România”. Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus.[7] Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea: „Ducele Ramunch din țara Valahilor/cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.[8] Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.[9] Scrisoarea lui Neacşu, cel mai vechi document conservat scris în limba română Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani”.[10] Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.[11] După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci).[12] Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”.[13] Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”.[14] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”,[15] în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,[16] iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.[17] Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.[18] Denumirea Rumunense constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea. O hartă a ipoteticei Rumânii (România), datată 1855, realizată de Cezar Bolliac Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească). Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române.[19] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române.[20] Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca „Țări Românești”.[21] Termenul de „România” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.[22] Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de „Rumânia” și „România”, precum și endonimul „rumâni” alături de „români”, forma scrisă cu „u” fiind predominantă.[23] Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român și a statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exonimul de „vlahi”, vechiul exonim al tuturor românilor[24], până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”[25][26]) etc. În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă din „rumân” în cea care derivă din „român”. Astfel, în limba engleză forma „Rumania” a fost în locuită cu „Romania”. În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită cu „Romania”, iar în limba portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul român) și „Romeno” pentru a desemna poporul român.[23] Istorie Articol principal: istoria României. Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești, a popoarelor care au locuit-o precum și a statului Român modern. Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta, este problema originilor.[27][28][29][30] Astfel, originile românilor sunt disputate, existând mai multe teorii.[31] Dacia și Imperiul Roman Articole principale: Daci și Dacia romană. Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparțin grupului indo-european al tracilor.[32][33][34] Strabon în „Geografia” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii aceeași limbă cu geții.[35] Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot.[36][37] Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoșii poporului român.[38] După ce Dacia a devenit provincie a Imperiul Roman s-au impus elemente de cultură și civilizație romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.[39][40][41] Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis[42][43][44] și de la Iordanes, se știe că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac.[45][46] În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi.[47] După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate.[48] Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus.[49] Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal.[50] În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian.[51] Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.[52] Perioada principatelor și Epoca fanariotă Articole principale: Statele medievale românești și Epoca fanariotă. În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goții în secolul III - IV[53], hunii în secolul IV[54], gepizii în secolul V[55][56], avarii în secolul VI[57], slavii în secolul VII, ungurii în secolul IX, pecenegii[58], cumanii[59] , uzii și alanii în secolele X - XII și tătarii în secolul XIII. În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați.[60] Mai apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I și Moldova (1359), sub Bogdan I.[50] Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Iancu de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea cele două principate intra treptat în sfera de influență a Imperiului Otoman. Alexandru Ioan Cuza Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei[61], guvernată de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea Mihai Viteazul domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din teritoriul României de astăzi.[62] În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 și 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioți,[63] numiți direct de turci din rândul familiilor nobile de greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei.[64] Unirea și Regatul României Articole principale: Renașterea națională a României și Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau Țara Românească), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza.[65][66][67] Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, Cuza fiind obligat să părăsească țara.[68] În 1877, România își obține independența iar în 1881, Carol I este încoronat ca Rege al României.[69] În 1913, România a intră în război împotriva Bulgariei, la capătul căruia a obținut Cadrilaterul.[70][71][72] În 1914, regele Carol I moare, rege al României devenind Ferdinand I.[68] În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.[73] Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârșitul războiului, Imperiile Austriac și Rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România,[74] iar Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia în 1922.[75] Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.[76] În 1938, regele Carol al II-lea își asumă puteri dictatoriale. Odată cu venirea sa la putere, Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de Miniștri, între 4 iulie și 4 septembrie 1940, a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită și fascist-totalitară[77][78][79]. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj.[80][81][82] Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu în favoarea Ungariei conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur.[83] Ion Gigurtu a fost de acord și cu cedarea a 8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei[84] și Uniunii Sovietice, Basarabia Herța și Bucovina de Nord.[81] Față de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea suspendă Constituția României și îl numește ca prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, cere regelui să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Apoi, Antonescu își asumă puteri dictatoriale și devine șef de stat precum și președinte al consiliului de miniștri. În 1941, ca aliat al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice.[85][86] România socialistă Articol principal: România socialistă. La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, regele Mihai își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite.[87] În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai a dispus destituirea și arestarea mareșalului, iar România a trecut de partea Aliaților.[87] La mai puțin de 3 ani de la ocuparea României de către sovietici , în 1947, regele Mihai I este forțat să abdice[88] și a fost proclamată Republica Populară Română - stat al democrației populare. Regimul instaurat, condus de Partidul Muncitoresc Român, își întărește poziția printr-o politică de tip stalinist de descurajare a oricărei opoziții politice și de schimbare a structurilor economico-sociale ale vechiului regim burghez.[89][90] La începutul anilor 1960, guvernul român a început să-și afirme o anumită independență față de Uniunea Sovietică,[91] fără însă să renunțe la „cuceririle revoluționare”.[89] În 1965 moare liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care România intră într-o perioadă de schimbări.[92] După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit Nicolae Ceaușescu,[92] care a devenit secretar general al Partidului Comunist Român în 1965, președinte al Consiliului de Stat în 1967 și președinte al Republicii Socialiste România în 1974. Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai autoritară în anii 1980.[91] Revoluţia română din 1989 România după 1989 Articole principale: România după 1989 și Revoluția română din 1989. În contextul căderii comunismului în toată Europa de Est, un protest început la mijlocul lunii decembrie 1989 la Timișoara s-a transformat rapid într-un protest național împotriva regimului politic socialist, înlăturându-l pe Ceușescu de la putere.[93] Un consiliu interimar format din personalități ale vieții civile și foste oficialități comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit președintele provizoriu al țării. Noul guvern a revocat multe din politicile autoritare comuniste[94][95][96] și a închis câțiva dintre conducătorii regimului comunist. În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură și președinție. Iliescu a fost ales președinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naționale, a câștigat controlul legislativ. Petre Roman a devenit prim-ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstrațiilor antiguvernamentale. Dezlănțuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991. În octombrie, fostul ministru de finanțe, Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca prim-ministru și a format un nou cabinet.[97] În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR, PRM și fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern în noiembrie 1992, sub prim-ministrul Nicolae Văcăroiu.[98] Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile și mai târziu de Mugur Isărescu.[98] Alegerile din 2000 au fost câștigate de PSD și Ion Iliescu, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.[99] În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al statului, în fruntea unei coaliții formată din PNL și PD, alături de UDMR și PUR, iar în funcția de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu.[100] Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene.[101][102] În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a obținut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianța dintre PSD și PC, PNL și UDMR.[103] Ulterior se formează un guvern de alianță, între PSD+PC și PD-L, condus de Emil Boc,[104] pentru ca din decembrie 2009, în urma votului Parlamentului, PD-L, UDMR și grupul parlamentar al independenților (devenit UNPR) să alcătuiască cabinetul Boc 2. Geografie Sfinxul din Bucegi, aflat pe platoul Munților Bucegi, la 2216 metri altitudine, măsoară 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime. Articol principal: Geografia României. Teritoriul actual al României mai este numit și spațiul carpato-danubiano-pontic, deoarece România se suprapune unui sistem teritorial european, conturat după forma cercului Carpaților Românești și a regiunilor limitrofe impuse și subordonate complementar Carpaților, fiind mărginită în partea de sud de fluviul Dunărea, iar în partea de est de Marea Neagră. România este situată în emisfera nordică, la intersecția paralelei 45° latitudine nordică și meridianului de 25° longitudine estică, iar în Europa în partea central sud-estică la distanțe aproximativ egale față de extremitățile continentului european.[105] România se învecinează la nord cu Ucraina, granița de sud este formată cu Bulgaria (o mare parte fiind frontieră acvatică, cu Dunărea), în vest cu Ungaria, în sud-vest cu Serbia, iar în est cu Republica Moldova (formată în totalitate de Prut). Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, granițe ale Uniunii Europene (spre Serbia, Moldova și Ucraina), în timp ce cu Marea Neagră, granița formată are o lungime de 194 km pe platforma continentală (245 km de țărm). Suprafața României este de 238 391 km², la care se adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre. Relief Hartă topografică a României Harta generală a României Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporționalitate, complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiția aproximativ egală a principalelor unități de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea reliefului.[105] Carpații Românești se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul țării, cea a Transilvaniei.[105] Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați, cu un etaj alpin, pășuni alpine și întinse suprafețe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge în vârful Moldoveanu (din Munții Făgăraș), la 2 544 de metri. Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km.[106] La exterior Munților Carpați se află un inel de dealuri — Subcarpații și Dealurile de Vest — locurile cele mai populate,[105] datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) și condițiilor favorabile culturii viței-de-vie și pomilor fructiferi. În est și sud se extind trei mari podișuri (Moldovei, Dobrogei și Getic), dar și Podișul Mehedinți, în timp ce în sud și vest se întind două mari câmpii, Câmpia Română (îngustată spre est) și Câmpia de Vest. Delta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și stuf.[105] Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni de știință ai vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân.[107] Delta Dunării a fost introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație naturală a biosferei.[108] România beneficiază de toate tipurile de unități acvatice: fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape marine. Particularitățile hidrografice și hidrologice ale României sunt determinate, în principal, de poziția geografică a țării în zona climatului temperat-continental și de prezența arcului carpatic. Factorul antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularități.[109] Faună și floră Articole principale: fauna României și flora României. Pelicani zburând deasupra Dunării în Deltă Pe teritoriul României au fost identificate 3700 de specii de plante din care până în prezent 23 au fost declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile și 1253 sunt considerate rare.[110] Cele trei mari zone de vegetație în România sunt zona alpină, zona de pădure și zona de stepă.[111] Vegetația este distribuită etajat, în concordanță cu caracteristicile de sol și climă,[112] dar și în funcție de altitudine, astfel: stejarul, gârnița, teiul, frasinul (în zonele de stepă și dealuri joase); fagul, gorunul (între 500 și 1200 de metri); molidul, bradul, pinul (între 1200 și 1800 de metri); ienupărul, jneapănul și arborii pitici (într 1800 și 2000 de metri); pajiștile alpine formate din ierburi mărunte (peste 2000 de metri).[105] În largul văilor mari, datorită umezelii persistente, apare o vegetație specifică de luncă, cu stuf, papură, rogoz și adesea cu pâlcuri de sălcii, plopi și arini. În Delta Dunării predomină vegetația de mlaștină.[113] Fauna României este în special repartizată în funcție de vegetație. Astfel, pentru etajul stepei și silvostepei sunt specifice următoarele specii: iepurele, hârciogul, popândăul, fazanul, dropia, prepelița, crapul, carasul, știuca, șalăul, somnul; pentru etajul pădurilor de foioase (stejar și fag): mistrețul, lupul, vulpea, mreanul, ciocănitoarea, cinteza; pentru etajul pădurilor de conifere: păstrăvul, lostrița, râsul, cerbul, iar specifice faunei alpine sunt caprele negre și vulturii pleșuvi.[105] În particular, Delta Dunării este sălașul a sute de specii de păsări, incluzând pelicani, lebede, gâște sălbatice și păsări flamingo, protejate de lege (așa cum sunt de altfel și porcii sălbatici și lincșii). De asemenea Delta reprezintă un popas sezonal pentru păsările migratorii. Câteva dintre speciile rare de păsări aflate în zona Dobrogei sunt pelicanul creț, cormoranul mic, lopătarul, gâsca cu piept roșu și gârlița mare, dar și lebăda de iarnă.[114] Climă Articol principal: clima României. Delta Dunării Clima României este determinată în primul rând de poziția sa pe glob, precum și de poziția sa geografică pe continentul european. Aceste particularități conferă climei un caracter temperat continental cu nuanțe de tranziție.[115] Extinderea teritoriului țării pe aproape 5° de latitudine impune diferențieri mai mari între sudul și nordul țării în ceea ce privește temperatura decât extinderea pe circa 10 °C de longitudine, astfel dacă temperatura medie anuală în sudul țării se ridică la circa 11 °C, în nordul țării, la altitudini comparabile, valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3 °C. Între extremitatea vestică și cea estică a teritoriului național, diferența termică se reduce la 1 °C (10 °C în vest, 9 °C în est).[115] Relieful țării are un rol esențial în delimitarea zonelor și etajelor climatice. Munții Carpați formează o barieră care separă climatele continentale aspre din est de cele din vest de tip oceanic și adriatic. În concluzie, clima României este una de tip temperat-continentală, cu patru anotimpuri și este marcată de influențe ale climatelor stepice din est, adriatice din sud-vest, oceanice din vest și nord-vest, păstrându-și totuși identitatea climatului carpato-ponto-danubian.[115] Precipitațiile sunt moderate, variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română și până la 600 mm în cea de Vest. Odată cu altitudinea, precipitațiile cresc, depășind pe alocuri 1000 mm pe an. Primele înregistrări climatice în România s-au făcut odată cu înființarea Institutului Meteorologic Central (în 1884) și cu apariția lucrărilor elaborate de Ștefan Hepites. După 1960 are loc o dezvoltare a rețelei de stații meteorologice, apărând și importante lucrări referitoare la caracteristicile climatice ale spațiului montan, litoral, urban, rural, etc.[109] Demografie Răspândirea celor patru dialecte ale limbii române. Articole principale: populația României, românime și Comunități etnice în România. 1899: |||||| ▬ 5.956.690 locuitori 1912: ||||||| ▲ 7.234.919 locuitori 1930: |||||||||||||||||| ▲ 18.057.028 locuitori 1941: |||||||||||||| ▼ 13.535.757 locuitori 1948: |||||||||||||||| ▲ 15.872.624 locuitori 1956: ||||||||||||||||| ▲ 17.489.450 locuitori 1966: ||||||||||||||||||| ▲ 19.103.163 locuitori 1977: |||||||||||||||||||||| ▲ 21.559.910 locuitori 1992: ||||||||||||||||||||||| ▲ 22.810.035 locuitori 2002: |||||||||||||||||||||| ▼ 21.698.181 locuitori 2011: |||||||||||||||||||| ▼ 20.121.641 locuitori[116] Circle frame.svg Populația României pe medii Urban (53.93%) Rural (46.07%) Conform recensământului din 2002, România are o populație de 21 680 974 de locuitori[117][118] și este de așteptat ca în următorii ani să se înregistreze o scădere lentă a populației ca urmare a sporului natural negativ.[119][120] Principalul grup etnic în România îl formează românii.[117] Ei reprezintă, conform recensământului din 2002, 89,5% din numărul total al populației.[117] După români, următoarea comunitate etnică importantă este cea a maghiarilor, care reprezintă 6,6% din populație, respectiv un număr de aproximativ 1 400 000 de cetățeni.[121] După datele oficiale, în România trăiesc 535 250 de romi.[122] Alte comunități importante sunt cele ale germanilor, ucrainenilor, lipovenilor, turcilor, tătarilor, sârbilor, slovacilor, bulgarilor, croaților, grecilor, rutenilor, evreilor, cehilor, polonezilor, italienilor și armenilor.[117][123] Din cei 745 421 de germani câți erau în România în 1930,[124][125] în prezent au mai rămas aproximativ 60 000.[126][127] De asemenea, în 1924, în Regatul României erau 796 056 de evrei,[128] însă la recensământul din 2002 au fost numărați 6 179.[117] Târgul Drăgaica - Carol Popp de Szathmáry Numărul românilor ori al persoanelor cu strămoși născuți în România care trăiesc în afara granițelor țării este de aproximativ 12 milioane.[129][130] Puțin timp după revoluția din decembrie 1989, populația României a fost de peste 23 000 000 de locuitori. Însă începând cu 1991, aceasta a intrat într-o tendință de scădere treptată,[131][132] ajungând actualmente la circa 21 000 000 de locuitori. Acest fapt se datorează liberei circulații în statele din afara granițelor României,[133] dar și ratei natalității destul de scăzute.[134][135] Limba oficială a României este limba română[136] ce aparține grupei limbilor romanice de est și este înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana[137] și, mai departe, cu majoritatea limbilor europene. Româna este limba cu cel mai mare număr de vorbitori nativi ce reprezintă 91% din totalul populației României,[117] fiind urmată de limbile vorbite de cele două minorități etnice principale, maghiarii și romii. Astfel, maghiara este vorbită de un procent de 6,7% iar romani de respectiv 1,1% din numărul total al populației țării.[117] Până în anii 90, în România a existat o numeroasă comunitate de vorbitori de limbă germană, reprezentată în cea mai mare parte de sași.[138] Deși cei mai mulți dintre membrii acestei comunități au emigrat în Germania,[139] au rămas totuși în prezent într-un număr semnificativ de 45 000 de vorbitori nativi de limbă germană în România.[140] În localitățile unde o anumită minoritate etnică reprezintă mai mult de 20% din populație, limba respectivei minorități poate fi utilizată în administrația publică și în sistemul judiciar.[141][142] Engleza și franceza sunt principalele limbi străine predate în școlile din România.[143] Limba engleză este vorbită de un număr de 5 milioane de români în timp ce franceza de circa 4-5 milioane,[144] iar germana, italiana și spaniola de câte 1-2 milioane fiecare. În trecut, limba franceză era cea mai cunoscută limbă străină în România,[145] însă de curând, engleza tinde să câștige teren. De obicei, cunoscătorii de limbă engleză sunt în special tinerii. În orice caz, România este membru cu drepturi depline a Francofoniei, iar în 2006 a găzduit la București un important summit al acestei organizații.[146] Limba germană a fost predată în special în Transilvania, datorită tradițiilor ce s-au păstrat în această regiune din timpul dominației Austro-Ungare.[147] Religie Mănăstirea „Sfânta Ana” - Rohia, Maramureş Articol principal: religia în România. Viața religioasă în România se desfășoară conform principiului libertății credințelor religioase, principiu enunțat la articolul 29 din Constituția României, alături de libertatea gândirii și a opiniilor.[148] Chiar dacă nu se definește explicit ca stat laic, România nu are nicio religie națională, respectând principiul de secularitate: autoritățile publice sunt obligate la neutralitate față de asociațiile și cultele religioase.[149] Biserica Ortodoxă Română este instituția religioasă din România cu cel mai mare număr de credincioși. Biserica Ortodoxă, cu tradiții de aproape două milenii, are rădăcini adânci în domeniul cultural și social din România. Ea este o biserică autocefală care se află în comuniune cu celelalte biserici ortodoxe. Cea mai mare parte a populației României, respectiv 86,7%, s-a declarat ca fiind de confesiune creștin ortodoxă, conform recensământului din 2002,[150][151] . Ponderea comunităților religioase aparținătoare altor ramuri ale creștinismului este următoarea: romano-catolici (4,7 %), reformați (3,7 %), penticostali (1,5 %) și români uniți (0,9 %).[152] Astfel, populația creștină din România reprezintă 99,3% din totalul populației țării. În Dobrogea există și o minoritate islamică compusă majoritar din turci și tătari.[153] De asemenea, la recensământul din 2002, în România existau 6 179 de persoane de religie mozaică, 21 349 de atei sau persoane fără religie și 11 734 de persoane care nu și-au declarat religia.[152] Până la Unirea din 1918, cea mai mare parte a populației din Transilvania era formată din credincioși ai Bisericii Române Unite cu Roma,[154] ca urmare a trecerii unei mari părți a românilor, până atunci ortodocși, la Biserica Romei, la sfârșitul secolului al XVII-lea.[155] Catolicismul și protestantismul sunt prezente mai ales în Transilvania și Crișana.[152] În Bihor, de pildă, se află centrul cultului baptist din România,[156] comunitatea de aici numărând 22 294 de adepți. De asemenea, în România există și alte culte, precum ortodocșii pe stil vechi, cultul armean și altele asemenea. În august 2010, în România existau 18.300 de biserici[157]. Educație Articol principal: educația în România. Învățământul urmărește realizarea idealului educațional întemeiat pe valorile democrației, ale diversității culturale, pe aspirațiile individuale, sociale și contribuie la păstrarea identității naționale în contextul valorilor europene. Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă și armonioasă a personalității individului în vederea unei integrări eficiente în societatea bazată pe cunoaștere.[158] Universitatea din București Încă de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat.[159] În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării (MECI).[160] Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare.[158] Grădinița este opțională între 3 și 6 ani. Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie până în clasa a 10-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17).[159] Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase.[158] Învățământul superior este aliniat la spațiul european al învățământului superior. Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), Bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de Bacalaureat), licență (Cadru de absolvire a Universității, după un examen și / sau a tezei), Masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), Doctorat (doctor, după o teză).[161] Primii patru ani sunt predați de către un singur profesor (învățător), pentru majoritatea elevilor.[162] Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate (de limbi Străine, informatică, etc.).[162] Cursurile sunt reconfigurate la sfârșitul clasei a parta, pe baza performanțelor academice. Selecția pentru clase se face pe baza testelor locale. Începând cu clasa a 5-a, elevii au un alt profesor pentru fiecare materie.[162] În plus, fiecare clasă are un profesor desemnat pentru a fi îndrumătorul clasei (diriginte). Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a 9-a și a 10-a ), doi neobligatorii (a 11-a și a 12-a).[162] Nu există examene între a 10-a și a 11-a. Sistemul național de învățământ superior este structurat pe 3 niveluri de studii universitare: studii universitare de licență, de masterat și doctorat.[163] Clădirea rectoratului Universității Politehnica În 2004, aproximativ 4,4 milioane din populație era înscrisă la școală. Dintre aceștea, 650.000, în grădiniță, 3,11 milioane (14% din populație), în învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la nivel terțiar (universități).[164][165] În același an, rata de alfabetizare a adulților români era de 97,3% (al 45-lea la nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga lume).[166] Asociația Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediția din 2007 a topului universităților din România. Acest top, aflat la a 3-a ediție, cuprinde un clasament general, respectiv un clasament pe domenii științifice, care reflectă pregătirea și performanța științifică a cadrelor didactice ale universităților. Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor științifice publicate de personalul universităților în reviste științifice recunoscute pe plan internațional. În 2011 pe primele trei locuri în clasificarea universităților situau în ordine: Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași.[167][168] Comparativ cu țările UE, competitivitatea forței de muncă din România din punct de vedere al educației și competențelor (abilităților) este încă redusă. În cadrul PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanțe situate sub nivelul cerut pentru un loc de muncă modern, față de 37% din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană. Nivelul indicatorilor privind educația în România este scăzut comparativ cu al celor din UE.[169] Aglomerări urbane Articole principale: Lista orașelor din România și Zone metropolitane în România. București este cel mai mare oraș și totodată capitala României.[170] La recensământul din 2002, populația orașului depășea 1,9 milioane de locuitori, în timp ce zona metropolitană București concentrează o populație de aproximativ 2,2 milioane de locuitori. Pe viitor, sunt prevăzute planuri de extindere a granițelor ariei metropolitane București.[171][172] În România mai există încă cinci orașe care au o populație numeroasă (în jur de 300.000 de locuitori) și care se înscriu în clasamentul celor mai populate orașe din Uniunea Europeană. Acestea sunt: Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Constanța și Craiova. Alte orașe cu o populație ce depășește 200.000 de locuitori sunt: Galați, Brașov, Ploiești, Brăila și Oradea. De asemenea, există încă alte 13 orașe care concentrează un număr mai mare de 100.000 de locuitori.[5] În prezent, o parte din cele mai mari orașe sunt incluse într-o zonă metropolitană: Constanța (450.000 de locuitori), Brașov, Iași (ambele cu o populație de aproximativ 400.000 de oameni) și Oradea (260.000 de locuitori), iar altele sunt planificate: Brăila-Galați (600.000 de locuitori), Timișoara (400.000 de locuitori), Cluj-Napoca (400.000 de locuitori), Craiova (370.000 de locuitori), Bacău și Ploiești.[173] Cele mai mari orașe din România Bucureşti București Iaşi Iași Loc Oraș Județ Pop. Loc Oraș Județ Pop. Cluj-Napoca Cluj-Napoca Timişoara Timișoara 1 București Județul Ilfov 1.926.334 11 Oradea Bihor 206.614 2 Iași Iași 320.888 12 Bacău Bacău 175.500 3 Cluj-Napoca Cluj 317.953 13 Arad Arad 172.827 4 Timișoara Timiș 317.660 14 Pitești Argeș 168.465 5 Constanța Constanța 310.471 15 Sibiu Sibiu 154.892 6 Craiova Dolj 302.601 16 Târgu Mureș Mureș 150.041 7 Galați Galați 298.861 17 Baia Mare Maramureș 137.921 8 Brașov Brașov 284.596 18 Buzău Buzău 134.227 9 Ploiești Prahova 232.527 19 Satu Mare Satu Mare 115.142 10 Brăila Brăila 216.292 20 Botoșani Botoșani 115.070 Populația României pe localități, recensământul din 2002[174] Politică Președintele României, Traian Băsescu Articole principale: politica României și lista șefilor de stat ai României. Constituția României se bazează pe modelul Constituției celei de a cincea Republici Franceze,[175] și a fost ratificată prin referendum național la data de 8 decembrie, 1991.[175][176] În anul 2003 a avut loc un plebiscit[177] prin care Constituției i-au fost aduse 79 de amendamente, devenind astfel conformă cu legislația Uniunii Europene.[175] Conform Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republică semiprezidențială. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească — în cadrul unei democrații constituționale.[178] Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.[179] În urma amendamentelor din 2003, mandatul de președinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani.[175] Președintele numește primul-ministru, care la rândul său numește Guvernul.[175] În timp ce șeful statului își are reședința la Palatul Cotroceni,[180] primul-ministru împreună cu Guvernul își desfășoară activitatea la Palatul Victoria.[181] Parlamentul României este bicameral,[182][183] fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, și Camera Deputaților, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaților sunt rezervate reprezentanților minorităților naționale.[184][185][186] Parlamentul are rol legislativ, discutând și votând legile ordinare și organice, atât în comisiile de specialitate cât și în plen. Membrii parlamentului sunt aleși prin vot uninominal mixt, universal, direct și secret. Sistemul electoral este unul proporțional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depășit pragul electoral de 5% din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se țin o dată la 4 ani, ultimele având loc la 30 noiembrie 2008. Palatul Parlamentului găzduiește din anul 1994 sediul Camerei Deputaților, iar din anul 2004 și sediul Senatului.[183] Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează pe baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Numirea Guvernului se face de Președintele României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament.[187] Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri. Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin. De asemenea, Guvernul adoptă hotărâri și, în condițiile în care este abilitat de Parlament, ordonanțe.[188] Potrivit principiului separării puterilor în stat, sistemul judiciar din România este independent de celelalte ramuri ale guvernului și este compus dintr-o structură de instanțe organizate ierarhic. În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate și judecătoriile.[189] Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad,[190] iar rolul său fundamental este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Sistemul judiciar românesc este puternic influențat de modelul francez.[175][191] Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate publică și care are, conform Constituției României, rolul de garant al supremației Constituției.[192] Constituția, introdusă în 1991, poate fi amendată doar printr-un referendum public, iar ultimul referendum de modificare a fost organizat în 2003. De atunci, de la acea modificare, Parlamentul nu mai are dreptul să treacă peste deciziile Curții Constituționale, indiferent de majoritate. Integrarea României în Uniunea Europeană din 2007[193] a avut o influență semnificativă asupra politicii interne a țării. Ca parte a acestui proces, România a inițiat reforme, inclusiv reforma din justiție, a intensificat cooperarea judiciară cu alte state membre și a luat măsuri împotriva corupției. Cu toate acestea, în raportul de țară din 2006, România și Bulgaria au fost descrise ca fiind cele mai corupte țări ale Uniunii Europene.[194][195] Relațiile externe Articol principal: relațiile externe ale României. Președintele României, Traian Băsescu și cel de-al patruzeci și treilea președinte al Statelor Unite ale Americii, George Walker Bush (27 iulie 2006) După decembrie 1989, România și-a reorientat politica pe calea întăririi legăturilor cu occidentul, în mod special cu Statele Unite și Uniunea Europeană. Dacă, în 1972, România devenea membră a Băncii Mondiale și a FMI și de asemenea a Organizației Mondiale a Comerțului,[196] în 2004 ea a devenit membră a NATO[197] iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană.[198] Liderii României postdecembriste au făcut declarații publice în ceea ce privește strângerea relațiilor cu alte țări europene și, de asemenea, în ceea ce privește ajutorul dat acestora în procesul integrării euro-atlantice, în special în cazul Moldovei, Ucrainei și Georgiei.[199][200] Liderii români au declarat public în mai multe ocazii că se așteaptă ca într-o perioadă de aproximativ 10 ani, toate țările democratice postsovietice din Europa Răsăriteană și din Caucaz să acceadă în UE și NATO.[201] În decembrie 2005, președintele Traian Băsescu și secretarul de stat SUA Condoleezza Rice au semnat un acord care permite instalarea de baze militare americane în România.[202] România și-a arătat în mod public sprijinul pentru Turcia și Croația în eforturile făcute de aceste țări pentru aderarea la Uniunea Europeană.[201] Relațiile economice turco-române au statut privilegiat.[203] În același timp, relațiile româno-maghiare s-au aflat tot timpul la nivelul cel mai înalt, Ungaria sprijinind eforturile României de aderare la UE.[204][205] Relațiile României cu Republica Moldova au un statut special,[201] având în vedere că cele două țări folosesc practic aceași limbă și au un fond istoric comun. România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, la numai câteva ore după proclamarea independenței noului stat (27 august 1991). Din declarația guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, în viziunea autorităților de la București, independența Moldovei era considerată o formă de emancipare de sub tutela Moscovei și un pas spre reunificarea cu România.[206] În prezent, România concepe relația sa cu Republica Moldova pe două coordonate majore: afirmarea caracterului special al acestei relații, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiții - realități ce nu pot fi eludate sau negate; dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al ambelor state de integrare în Uniunea Europeană.[207] În aprilie 2009 relațiile dintre România și Republica Moldova s-au înrăutățit prin introducerea de vize cetățenilor români și expulzarea ambasadorului României la Chișinău. Fostul Președinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin a acuzat România de intervenții în politica internă a Republicii Moldova.[208][209] România a avut neînțelegeri cu Ucraina în legătură cu Insula Șerpilor și cu platforma continentală a Mării Negre la est de Sulina, miza principală fiind zăcămintele de petrol și de gaze din zonă. Problema a fost prezentată în fața Curții Internaționale de Justiție. CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a acordat României 79,34% din zona în dispută. Astfel, României îi revin 9.700 km², iar Ucrainei îi revin 2.300 km².[210][211][212] Prin decizia CIJ, Insula Șerpilor rămâne în componența Ucrainei. Aceasta a fost a 100-a decizie a CIJ de la înființarea sa. O altă problemă dintre cele două țări este cea a construcției Canalului Bâstroe.[213][214] Organizare administrativ-teritorială ABARAGBCBHBNBTBVBRBZCSCLCJCTCVDBDJGLGRGJHRHDILISIFMMMHMSNTOTPHSMSJSBSVTRTMTLVSVLVNBJudețele României Articol principal: Organizarea administrativ-teritorială a României. Printre obiectivele Uniunii Europene se află promovarea progresului economic și social, echilibrat și durabil, prin întărirea coeziunii între țările membre. Regiunea (Unitatea Administrativ Teritorială) este privită, în accepțiunea Consiliului Europei, ca unitate situată imediat sub nivelul statului cu autoritate aleasă a Administrației Publice și mijloace financiare proprii. România este împărțită în mai multe unități administrativ-teritoriale denumite județe. Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională, pe teritoriul României s-au înființat 8 regiuni de dezvoltare ca un rezultat al unui acord liber între consiliile județene și cele locale.[215] Conform Constituției, teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe.[216] În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii.[217] Din punct de vedere istoric, exista 3 provincii tradiționale: Valahia (formată din regiunile Oltenia, Muntenia și Dobrogea), Moldova și Transilvania (formată din regiunile Banat, Crișana, Maramureș și Ardeal).[218] Comuna, unitatea elementară de organizare administrativă, este formată dintr-unul sau mai multe sate și este condusă de un consiliu local și un primar ales.[219] România are 2 685 de comune însumând 13 285 de sate, respectiv cu o medie de cinci sate pe comună.[220] Orașul este unitatea administrativă condusă de un consiliu local și un primar ales.[221] Orașele mai importante pot fi declarate municipii. România are 263 de orașe, dintre care 82 sunt municipii.[220] Regiunile de dezvoltare ale României Județul este unitatea administrativă condusă de un consiliu județean și un prefect.[222] Consiliul județean este ales pentru a coordona activitatea consiliilor comunale și orășenești, având ca scop concentrarea interesului asupra serviciilor publice de importanță la nivel județean. Guvernul numește un prefect în fiecare județ pentru a fi reprezentantul său local.[223] România are 41 de județe plus municipiul-capitală București,[224] care are un statut similar cu acela de județ. Un județ are, în medie, o suprafață de 5 800 km2 și o populație de 500 000 de locuitori.[225] București este considerat și el municipiu,[226] dar este singurul care nu face parte din niciun județ. Nu are consiliu județean, dar are un prefect.[227] Cetățenii Bucureștiului aleg un primar general și un consiliu general.[228] Fiecare din cele șase sectoare ale Bucureștiului aleg și ele un primar și un consiliu local.[229] În afară de împărțirea pe județe, România este împărțită și în opt regiuni de dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-2 de diviziuni al UE, dar fără a avea capacități administrative. Regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziunile regionale ale României creeate în 1998[230] și sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională.[231] Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale.[232] Regiunile de dezvoltare ale României, numite după poziția geografică în țară, sunt: Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, București și Ilfov.[233] Împărțirea României în județe este atestată documentar la 8 ianuarie 1392, când domnitorul Mircea cel Bătrân printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel, județul Vâlcea este primul județ atestat documentar de pe teritoriul actual al României.[234] Ultima reformă administrativ-teritorială majoră din România a avut loc în anul 1968[235] când s-a trecut de la împărțirea pe regiuni și raioane la reîmpărțirea pe județe, desființată de autoritățile comuniste după 1948.[236] Economie Camera de Comerţ şi Industrie a României Articol principal: economia României. Cu un PIB estimat de 404,7 miliarde de lei și de 18.791 lei pe cap de locuitor în 2007[237], România este o țară cu un venit mediu-superior.[238] Produsul intern brut al României a urcat în ultimul trimestru din 2008 cu 2,9%, temperând creșterea pe întregul an la 7,1%. Valoarea PIB în 2008 a fost de 503,959 miliarde lei (136,8 miliarde euro).[239] După căderea regimului comunist, țara a cunoscut un deceniu de instabilitate și profund declin economic, consecințe provocate de o administrare defectuoasă și coruptă și de lipsa unor reale reforme structurale. De la începutul mileniului, economia României s-a transformat într-o economie relativ stabilă, caracterizată de o creștere vizibilă, dublată de reducerea șomajului și a inflației. În 2006, conform Institutului Național de Statistică, PIB-ul a cunoscut o creștere în termeni reali de 7,9%, una dintre cele mai ridicate din Europa și a egalat PIB pe locuitor realizat de România în 1988.[240] Șomajul în România a fost de 3,9% în septembrie 2007,[241] un procent scăzut dacă se compară cu cel al altor țări mijlocii și mari din Europa precum Polonia, Franța, Germania și Spania. Datoria externă a României este relativ mică, reprezentând 20,3% din PIB.[3] Principalele industrii ale României sunt cea textilă și de încălțăminte, industria metalurgică, de mașini ușoare și de asamblare de mașini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcții, chimică, alimentară și cea de rafinare a petrolului. O importanță secundară o au industriile farmaceutică, a mașinilor grele și a aparatelor electrocasnice.[242] În prezent, industria constructoare de mașini este foarte dinamică, fiind susținuta în principal de producătorul de autovehicule Dacia. Industria românească de IT cunoaște de asemenea o creștere anuală constantă.[242] În general, România întreține un comerț intens cu țări din Uniunea Europeană, în special cu Germania[243] și Italia,[244] care sunt unii dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai României. Tower Center International După o serie de privatizări și reforme de la sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000,[245] intervenția guvernului în economia țării a fost destul de absentă, în comparație cu economiile celorlalte state din Europa.[246] În 2005, România a înlocuit sistemul progresiv de impozitare în care cota maximă era de 40%, cu o cotă unică de 16%. În 2007, aceasta era cea mai mică cotă din UE.[247] Însă, în 2008, România a fost eclipsată de Bulgaria care are acum o cotă unică de 10% și de Republica Cehă, unde s-a introdus recent o cotă de 15%.[248][249] Economia este, predominant, bazată pe servicii, care reprezintă 55% din PIB, iar industria și agricultura au de asemenea o contribuție importantă de 35%, respectiv 10% din PIB. În schimb, 32% din populația tării este angajată în agricultură și producție, una dintre cele mai mari rate din Europa.[3] Începând cu anul 2000, România a atras tot mai mulți investitori străini, devenind cea mai importantă destinație de investiții străine în Europa Centrală și de Sud-Est. Investițiile străine directe au fost, in 2006, în valoare de 8,3 miliarde €.[250] Un aport însemnat în economia românească îl reprezintă sumele de bani trimise de cetățenii români care lucrează în alte țări ale lumii. Conform ultimelor estimări ale Băncii Mondiale, această sumă s-a ridicat în anul 2008 la 9 miliarde dolari[251]. Printre problemele economiei în România se numără: o populație aproximativ jumătate rurală și nefiscalizată, prea mulți asistați sociali, prea mulți bani cheltuiți pe medicamente scumpe, evaziune fiscală ridicată[252]. Potrivit unui raport din 2006 al Băncii Mondiale, economia României se clasează pe locul 49 dintr-un număr total de 175 economii naționale în privința ușurinței de a face afaceri, înregistrând astfel o poziție mai bună decât alte țări din regiune, precum Ungaria și Cehia.[253] În plus, același studiu a considerat că România a fost în 2006 a doua țară din lume ca ritm al reformelor mediului de afaceri, după Georgia.[254] Salariul mediu brut în România, în luna august 2011, a fost de 2.005 lei, în scădere cu 22 de lei față de luna iulie 2011[255]. Transport Hartă cu reţeaua rutieră din România Articol principal: transportul în România. Prin așezarea sa geografică, România reprezintă o zonă de intersecție a mai multor magistrale de transport, care leagă nordul de sudul Europei și vestul de estul acesteia. Pe de altă parte, rețeaua de transport din România asigură legătura între rețeaua de transport comunitară și rețeaua de transport a statelor necomunitare vecine din Europa de Est și Asia.[256] Totuși, datorită investițiilor, reparațiilor și întreținerii insuficiente, infrastructura de transport nu satisface nevoile economiei actuale, fiind mult în urma Europei de Vest.[257][258] În ultima perioadă se fac eforturi pentru a aduce principalele șosele din România la nivelul rețelei de coridoare europene.[259] Au fost începute mai multe proiecte de modernizare a rețelei de coridoare europene, finanțate din fonduri ISPA[260] și din împrumuturi garantate de stat de la instituțiile financiare internaționale. Guvernul urmărește finanțarea externă sau parteneriate public-private pentru alte modernizări ale rețelei rutiere, și în special ale autostrăzilor.[261] În martie 2009, România are finalizați 280 km de autostradă.[262] Singurele autostrăzi din România sunt: A1, de la Pitești la București și A2, de la București la Cernavodă.[263] Se ia in discuție construirea unei autostrăzi prin Transilvania.[264] Alte tronsoane care se află în diferite stadii sunt: autostrada Transilvania, care leagă Brașovul de Oradea (PCTF Borș), București - Brașov, Cernavodă - Constanța, Turda - Dej, Nădlac - Arad - Timișoara, București - Roșiori de Vede - Craiova.[265][266] Compania națională de transport feroviar este Căile Ferate Române.[267] În 2004 infrastructura feroviară cuprindea 22.247 km de căi ferate, din care aproximativ 8.585 km electrificate și 2.617 km linii duble, majoritatea la ecartament standard de 1.435 mm,[268][269] rețeaua CFR fiind a patra ca mărime de Europa.[270] În perioada 1990 - 2002, numărul de pasageri transportați pe calea ferată pe rute interne și internaționale a înregistrat o scădere continuă, mai accentuată între 1990 și 1994 și mai lentă după 1994.[271] Cauzele care au condus la reducerea continuă a călătorilor expediați și a parcursului călătoriilor sunt legate de situația generală economică și sociala din țară, de reducerea veniturilor populației, de creșterea somajului (în cazul navetiștilor), precum și de creșterea numărului de autoturisme personale. Transportul feroviar de călători se asigură cu un număr de 817 locomotive, din care mai mult de jumătate au vechimi mai mari de 20 de ani.[272] Începând cu anul 2005, a fost liberalizat transportul feroviar de călători, mai multe linii secundare fiind concesionate operatorilor privați.[273] Stația de metrou Titan Rețeaua de aeroporturi destinate traficului aerian public este formata din 17 aeroporturi civile,[274] toate fiind deschise traficului internațional. 12 dintre ele sunt deschise permanent, iar restul la cerere. Din cele 17 aeroporturi , 4 funcționează sub autoritatea MTCT, 12 sub autoritatea consiliilor județene și un aeroport a fost privatizat.[275] Ca o observație generală, flota aeriană din România se află într-un amplu proces de modernizare. Flota de aeronave destinate traficului comercial s-a redus de la 55 de aeronave în anul 1991 la 34 de aeronave în anul 2004, prin scoaterea din exploatare a aeronavelor vechi.[276] Căile Ferate Române După ce Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă au contribuit prin rezultate de pionierat la dezvoltarea aviației, în 1920 a luat ființă Compania de Navigație Aeriană Franco-Română, care oferea servicii de transport aerian de pasageri, mărfuri și poștă, fiind prima companie aeriană din lume care a efectuat zboruri transcontinentale.[277] În anii următori au fost inființate companiile LARES (Liniile Aeriene Române), SARTA (Societatea Română de Transporturi Aeriene), TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice).[277] La 18 septembrie 1954 s-a înființat compania TAROM (Transporturile Aeriene Române),[278] care mai funcționează și astăzi. La câțiva ani după lansare, TAROM opera deja zboruri către aproape toate țările europene, iar din 1966 efectuează zboruri peste Atlantic. Începând cu anul 1974 a realizat zboruri către Sydney via Calcutta și a introdus curse regulate spre New York și Beijing.[279] Pe piața autohtonă sunt prezente cele mai mari companii aeriene europene clasice (Lufthansa și Air France) și low-cost (Easyjet și Ryanair). În 2004 s-a înființat Blue Air, prima companie românească de transporturi aeriene cu tarif redus.[280] Transportul fluvial românesc se află încă la un nivel foarte redus (sub un procent) dar având potențial de creștere mare datorită râurilor navigabile dar și a fluviului Dunărea. În 2006, în România existau 1.731 km de ape navigabile. România are 2.251 de nave fluviale de categoria I, care pot efectua misiuni economice pe apele fluviale internaționale și circa 587, care pot naviga doar pe partea românească a Dunării și pe râurile interioare. Cele mai multe nave înmatriculate sunt cele de agrement, circa 13.246, turismul de agrement pe Dunăre și cel în apele maritime ale României dezvoltându-se în ultimii ani.[281] Important pentru România este Canalul Dunăre-Marea Neagră ce leagă portul Cernavodă cu portul maritim Constanța, scurtând cu aproximativ 400 de km ruta mărfurilor de la Marea Neagră până la porturile dunărene din Europa Centrală.[282] Principalele mijloace de transport în comun sunt autobuzele, troleibuzele, tramvaiele și microbuzele, în general operate de regii autonome administrate de autoritățile locale (de exemplu, Regia Autonomă de Transport București). Singurul oraș care dispune de un sistem de metrou este București. Metroul din București a fost deschis în 1979, fiind astăzi cel mai folosit mijloc de transport din București, cu peste 650.000 de pasageri zilnic.[283] Turism Articol principal: turismul în România. Traversată de apele Dunării, România are un relief variat, incluzând împăduriții Munți Carpați, coasta Mării Negre și Delta Dunării, cea mai bine păstrată deltă europeană[284]. Satele românești păstrează în general un mod de viață tradițional. România se bucură de o abundență a arhitecturii religioase și păstrează câteva orașe medievale și castele.[285]
Posted on: Tue, 26 Nov 2013 14:43:03 +0000