SFÂNTA SCRIPTURĂ Sfânta Scriptură sau Biblia reprezintă colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt pe un interval de aproximativ 1500 de ani (aproximativ 1450/1400 î.d.Hs. – 100 d.Hs.) de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi şi păstrate cu sfinţenie de către Biserică. În ea se cuprind adevăruri de credinţă, norme de purtare şi unele relatări istorice descoperite de Dumnezeu şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii. Este istoria descoperirii de Sine a lui Dumnezeu oamenilor în diferite feluri (Evrei 1,1): prin vise şi vedenii profetice, inspiraţie internă, decoperire directă faţă de unii autori sfinţi, prin descoperire nemijlocită sau prin Lege, prin lucrări minunate şi, la “plinirea vremii” (Gal. 4,4) prin Însuşi Fiul Său. Conţinutul Scripturii poartă numele de “canon”, care în traducere înseamnă “regulă”, “măsură”, indicând norma sau regula de a crede în baza lucrării creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu în revelaţia specială. Sfânta Scriptură se deosebeşte de celelalte cărţi prin câteva caracteristici care-i arată unicitatea: 1. Cuprinde învăţături inspirate mântuitoare, descoperite de Duhul Sfânt; 2. Posedă o unitate desăvârşită, deşi cuprinde cărţi numeroase (66 de cărţi). Unitatea ei provine din faptul că întregul ei conţinut este revelat şi au acelaşi scop: mântuirea. 3. Învăţăturile Sf. Scripturi au o mare putere de transformare a sufletului omenesc, schimbând starea de păcătoşenie în una de virtute. Sf. Pavel spune: “Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri” (Evr. 4,12) Cărţile inspirate ale Sf. Scripturi se numesc “canonice”, spre deosebire de cele neinspirate care sunt necanonice. Cărţile CANONICE sunt normative pentru credinţă, pe când cele necanonice sau bune de citit sunt considerate folositoare pentru zidirea sufletească a credincioşilor. Există două canoane cunoscute ca Palestinian (care nu cuprinde cărţile necanonice) şi Alexandrin (cu apocrife). Biserica veche acorda importanţă şi cărţilor necanonice, din Biblia alexandrină, recomandându-le spre citire catehumenilor. Cărţile canonice sunt în număr de 66, iar apocrife sau necanonice sunt în număr de 14. În baza autorităţii Sf. Augustin şi a sinoadelor de la Hippona (393) şi Cartagina (397 şi 419) Biserica Catolică le-a primit şi pe cele necanonice în corpul Bibliei, numindu-le “defterocanonice” (canonice de gradul II sau semicanonice). În versiunea Bibliei traduse de Luther se afirmă că apocrifele “nu pot fi puse pe picior de egalitate cu Scripturile, dar sunt bune de citit”. Dacă din secolul XVIII ele au dispărut din traducerile calvine, acum au început să reapară, în versiunile ecumenice ale Bibliei. Sinoadele de la Iaşi (1642) şi Constantinopol (1672) exprimă o poziţie favorabilă cărţilor bune de citit. De aceea ele figurează în toate ediţiile Bibliei româneşti aprobate de Sf. Sinod. 33cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Există două condiţii pentru introducerea unor cărţi în canonul Sf. Scripturi: 1. Învăţătura de credinţă expusă să fie inspirată 2. Această învăţătură să fie garantată de Biserică, cea care are asistenţa Duhului Sfânt şi este în măsură să decidă care dintre cărţi sunt normative pentru credinţă. Cărţile canonice au fost împărţite în: istorice, didactice şi profetice. CANONUL VECHIULUI TESTAMENT Canonul Vechiului Testament s-a format în timp, după întoarcerea din exilul babilonic. În jurul secolului III î.Hs. el era aproape complet. Cuprinde următoarele cărţi: 1. Istorice, cărţi ce cuprind istoria poporului evreu ca purtător al făgăduinţei mesianice şi relaţia lui cu popoarele vecine: Acestea sunt: Pentateuhul lui Moise, Iosua, Judecători, Rut, I şi II Samuel (I şi II Regi), I şi II Regi (III şi IV Regi) I şi II Cronici (Paralipomena), Ezdra, Neemia, Estera. 2. Didactice sau poetice, se referă la învăţăturile religioase şi morale necesare bunei vieţuiri a omului în lume. Iov, Psaltirea, Pildele lui Solomon, Eclesiast, Cântarea Cântărilor. 3. Profetice, cuprind vestiri sau anticipări ale unor evenimente viitoare în legătură cu venirea în lume a Mântuitorului şi sfârşitul lumii: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel (profeţii mari) şi 12 profeţi mici: Osea, Amos, Miheea, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi. Cărţile bune de citit sunt 14: Tobit, Iudita, Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, Cartea a III- Ezdra, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus Sirah, Istoria Susanei, Bel şi Balaurul, Cărţile I, II, şi III Macabei. Mai există şi alte fragmente necanonice. Citirea lor poate fi socotită o pregătire pentru cele canonice. Hotărârea Bisericii cu privire la canonul Sf. Scripturi a fost precizată în două documente importante: 1. La Sinodul de la Laodiceea (360), unde, prin canonul 59, se opreşte citirea cărţilor necanonice în Biserică. În canonul 60 se dă lista canonului Palestinian, dar Biserica Ortodoxă a introdus şi cărţile necanonice. 2. Sf. Atanasie cel Mare: Epistola 39 Festivă precizează că scrierile apocrife trebuie respinse cu totul şi le respinge cu totul. Sf. Ioan Damaschinul recomandă exclusiv pe cele canonice. Despre cele “bune de citit” spune că nu stăteau în canon la evrei şi nu stăteau în chivot. CANONUL NOULUI TESTAMENT Deşi are ca element comun viaţa, activitatea şi învăţătura lui Hristos, constă din mai multe cărţi care formează Noul Legământ, care devine canonic numai pentru membrii nou înfiinţatei Biserici creştine. El se află într-o continuitate cu Vechiul Testament, arătând că Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov, este acelaşi Dumnezeu şi Tată al lui Iisus Hristos. El se legitimează prin Vechiul Testament şi dă autoritate acestuia din urmă. Este alcătuit din următoarele cărţi: 1. Istorice: viaţa Mântuitorului, istoria întemeierii Bisericii, răspândirea creştinismului în lume; Evangheliile (Matei - 28 capitole, Marcu - 16 capitole, Luca - 24 capitole, Ioan - 21 capitole) şi Faptele Apostoli - 28 capitole; 34cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z 2. Didactice: 14 epistole pauline (Romani, I Corinteni, II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I Tesaloniceni, II Tesaloniceni, I Timotei, II Timotei, Tit, Filimon, Evrei) şi 7 soborniceşti (Iacov, I Petru, II Petru, I Ioan, II Iona, III Ioan, Iuda); 3. Profetică: Apocalipsa. LOCUL SF. SCRIPTURI ÎN BISERICĂ Biserica şi Biblia se sprijină reciproc. Istoric, Biserica are prioritate faţă de Sf. Scriptură. Prin aceasta se exprimă faptul că, încă din Vechiul Testament comunitatea a existat înainte de a se da Legea. În Noul Testament primele cărţi sunt scrise la aproximativ 10 ani după Rusalii. Există şi o relaţie de funcţie, unde Biserica are prioritate, în sensul că ea stabileşte care cărţi sunt canonice şi vrednice de a fi introduse în canon. Comunitatea bisericească primeşte, îngrijeşte şi transmite nealterat adevărul scrierilor. Biserica nu are prioritate faţă de Scriptură, ca judecător al ei, dar nici invers, ca Biblia nu poate să stea în afara Bisericii sau deasupra ei, cum afirmă doctrina protestantî şi neoprotestantă; Scriptura există în şi prin Biserică, iar relaţia dintre ele este de complementaritate şi susţinere reciprocă. O extremă în învăţătura despre Scriptură este exprimată de învăţătura protestantă, care consideră Biblia infailibilă şi autosuficientă (Scriptura Scripturae interpres) şi o pun deasupra Bisericii, minimalizând autoritatea Bisericii. Pentru ei Biblia este singura normă de credinţă, după care trebuie să se conducă credinciosul şi Biserica. La polul opus se găseşte Biserica Romano-Catolică, unde Scriptura a fost maximalizată afirmarea puterii papei de a dogmatiza învăţături necuprinse în revelaţie şi prin oprirea laicilor de a citi Sf. Scripturi. După Conciliul II Vatican această stare de lucruri s-a schimbat, oferindu-se credincioşilro libertatea de a citi şi interpreta Sf. Scriptură, ceea ce conduce la apariţia unei direcţii liberale, de tip evanghelic în doctrina catolică. Din punct de vedere ortodox, Biblia şi Biserica nu trebuie nici opuse, nici suprapuse una alteia, căci se sprijină reciproc. Ambele reprezintă norma de credinţă, exprimată prin respectarea a trei consideraţii esenţiale în raportarea la textul biblic în Biserică: 1. Credincioşii nu pot crede ceea ce vreau, cum vreau şi cât vreau, ci doar ceea ce învaţă Biserica, pe temeiul revelaţiei, pentru că singură Biserica are pe Iisus Hristos cap al ei şi pe Duhul Sfânt care o însufleţeşte şi o conduce la tot adevărul. Călăuzită de Mântuitorul prin lucrarea Sf. Duh Biserica stabileşte adevărurile de credinţă în: Simboalele de credinţă, Mărturisirile de credinţă, manualele de morală, liturgică, dogmatică etc. Norma credinţei nu este Biblia singură ci învăţătura Bisericii, pe baza revelaţiei din Biserică; părerile şi interpretările personale pot duce la contrazicerea doctrinei Bisericii. 2. Pentru că Biblia este păstrătoarea revelaţiei divine transmise in nucce, scoasă din comunitatea bisericească devine: a. incompletă (Ioan 20,30-31 „Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui”; Ioan 21,25 „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris;” I Corinteni 11,24: „Şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” II Ioan 12 „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe 35cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină.” III Ioan 13: „Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei”. b. greu de înţeles, cu adevăruri exprimate ermetic pe care cei fără pregătire teologică şi viaţă duhovnicească neîntinată o pot înţelege greşit: II Petru 3,16 „Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare”; Faptele Apostolilor 8,31: „Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva”? 3. Biblia nu este o carte sistematică în care să se poată răspunde la diferite întrebări, ci a fost scrisă în timpuri diferite, de autori diferiţi, pentru mentalităţi diferite, pentru comunităţi diferite. De aceea, interpretarea este necesară şi în calitate de “stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,16), Biserica este singura tălmăcitoare a Sf. Scripturi. Ea o face prin ierarhia bisericească, care are o pregătire şi o chemare specială (Efes. 4,11-12: „Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos”; I Corinteni 12,28: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor”). În exegeza Sf. Scripturi, Biserica ţine cont de trei principii: - principiul contextului - principiul locurilor paralele - principiul normei de credinţă Citirea Sf. Scripturi este datoria fiecărui credincios, fie în cadrul cultului, fie în mod privat. Biserica Ortodoxă nu a făcut din Biblie nici autoritatea supremă, independentă de comunitate, devenind religia unei cărţi (protestantismul a fost adeseori acuzat că face din Biblie un “papă de hârtie”), nici nu pune stavilă accesului la textul revelat credincioşilor, ci o recomandă, o cuprinde în cultul public şi privat zilnic şi o difuzează alături de alte texte ajutătoare, cum ar fi catehisme, exegeze, cazanii etc, care oferă credincioşilor explicaţiile necesare înţelegerii corecte a cuvântului lui Dumnezeu. BIBLIOGRAFIE Pr. Prof. Ion Ionescu, Sfânta Scriptură, în ST, XVIII(1991), nr. 4, pp. 51-57; Pr. Isidor Todoran, Despre inspiraţia Sfintei Scrpturi, în ST, XXXVI(1984), nr. 9-10, pp. 329352. Pr. Sabin Verzan, Câteva date introductive asupra Sfintei Scripturi, în ST, XLIV (1992), nr. 3-4, p. 25-51. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, pp. 53-110. John Brek, Principii ortodoxe de interpretare a Bibliei, (traducere), în MB, nr. 1-3/1998, pp. 75-86
Posted on: Wed, 21 Aug 2013 20:12:34 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015