Se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea, fiind corpul uman, spaţiul sau teritoriul şi imaginea. Informaţiile sunt codificate şi transmise printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbală este precoce comunicării verbale şi se bazează în mare măsură pe elemente înnăscute: diverse comportamente expresive primare ale afectelor şi emoţiilor, dar şi învăţare, la început imitativă. Comunicarea nonverbală însoţeşte comunicarea verbală şi este mai uşor de decodificat decât aceasta. Conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit în proporţie de 55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7% verbal, astfel, un mesaj verbal neînsoţit de component nonverbală şi paraverbală, va fi mai greu de decodificat. Kinetica Această disciplină a comunicării nonverbale studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural; ea a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală. Un studiu aprofundat al kineticii a fost realizat de către Birdwhistell R., în cartea sa „ Introduction to kinetics ” (1952), care a reprezentat primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unităţi distincte ale fonologiei le corespund kinemele, cele mai mici unităţi de acţiune ale gestului sau mimicii (de exemplu ochiul stâng închis). Morfemelor, cele mai mici unităţi semnificative ale lexicului, le corespund kinemorfemele (de exemplu clipitul). Kinetica devine „o gramatică a gesturilor”. Se constituie o parakinetică, prozodie şi poetică a gesturilor: intensitate, durată, întindere dar şi ritmuri constante, flux constant. Această dimensiune mai largă se integrează într-un context psihologic, social şi cultural. Limbajul corpului contribuie la comunicarea nonverbală prin expresia feţei, mişcarea corpului (forma, poziţia lui), comunicarea tactilă şi prin îmbrăcăminte. Expresia feţei Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea. Mimica – În dicţionarul limbii române, mimica este definită ca fiind arta de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin gesturi sau prin modificarea expresiei feţei, ansamblu de gesturi şi de modificări ale fizionomiei care însoţeşte sau înlocuieşte limbajul verbal. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, de acceptare, de încredere în sine şi prietenie. În legătura cu privirea, se studiază contactul vizual, expresia facială. Contactul vizual este probabil, cel mai important indiciu nonverbal. Multe dintre aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se bazează pe durata şi tipul contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Cu cât contactul vizual durează mai mult cu cineva, cu atât ne vom simţi mai apropiaţi de acea persoană. Evităm contactul vizual cu o persoană care ne displace şi dacă avem contact vizual, adoptăm o privire lipsită de emoţie decât prietenoasă. Diferenţa dintre cele două genuri de priviri apare din cât de larg sunt deschişi ochii şi cât de mult se pot mişca muşchii din jurul ochilor. Contactul vizual are patru funcţii importante în comunicare: reglarea fluxului conversaţiei, furnizarea de feed-back vorbitorului despre ceea ce a comunicat, exprimarea emoţiilor şi informarea ambilor participanţi despre natura relaţiei lor. Când este folosit pentru reglarea fluxului conversaţiei, contactul vizual este unul dintre cele mai importante semnale. Atunci când începem o conversaţie deseori ne uităm la acea persoană pentru a stabili contactul vizual, când dorim să spunem ceva aşteptăm până persoana care vorbeşte se uită la noi iar cănd încheiăm o remarcă, ne uităm la celălalt pentru a-i spune că este rândul lui. Când se doreşte prin contactul vizual transmiterea feed-back-ului, întreruperea acestuia poate avea un efect neplăcut. S- a constatat că în timpul unei conversaţii, dacă nu există contact vizual, emitentul are senzaţia că destinatarul nu este atent la mesajul său. Persoanele care au nevoie de aprobare stabilesc un contact vizual mai prelungit decât altele. În ceea ce priveşte semnalarea naturii relaţiei, s-a arătat printr-o serie de experimente, că dacă distanţa dintre interlocutori este de trei metri, contactul vizual se menţine într-un procent de 65% pe durata conversaţiei, iar dacă distanţa este de numai 0,6 metri, contactul vizual s-a redus la numai 45% din timpul conversaţiei. Contactul vizual compensează lipsa apropierii fizice, sau ne permite să spunem „chiar dacă stai foarte aproape de mine, încă nu îţi sunt intim”. Există două modalităţi prin care contactul vizual ne poate exprima emoţiile. Una este simpla stabilire a contactului vizual. Aşa cum am menţionat anterior, dacă privim o persoană care ne este simpatică, muşchii ochilor sunt mult mai relaxaţi şi ochii nu sunt atât de larg deschişi. Alte semnale, precum frecvenţa cu care clipim sau poziţia sprâncenelor, pot indica şi sentimente. Chipul şi ochii sunt părţile corpului pe care le remarcăm mai mult, dar care sunt foarte greu de înţeles. Muşchii feţei sunt în număr mai mare la om decât la animale ceea ce arată cât de importantă este pentru fiinţele umane capacitatea unor mişcări subtile ale feţei. Expresiile faciale se pot modifca foarte rapid. Se ştie că există cel puţin opt poziţii diferite ale sprâncenelor şi frunţii – fiecare cu propria sa semnificaţie, mai mult de opt poziţii ale ochilor şi pleoapelor şi cel puţin zece pentru partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite, acestea dau un număr uriaş de expresii posibile. Există, în principiu şapte grupuri principale de expresii faciale, deşi fiecare grup are mai multe variaţii. Acestea sunt: fericirea, surpriza, teama, tristeţea, furia, curiozitatea şi dezgustul/dispreţul. Deoarece aceste grupuri de expresii par să reprezinte semnale recunoscute în toate societăţile umane, se crede că acestea ar fi înnascute, unele variaţii ale expresiilor faciale pot ajunge să fie dezvoltate din punct de vedere cultural, aşa cum se întâmplă cu imitarea unor personaje bine cunoscute. Zâmbetul este considerat o expresie facială. Este un gest capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie la cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază de la cultură la cultură, chiar subcultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acestei culturi. Funcţiile comportamentului vizual Aceste funcţii trebuie cunoscute pentru a le valorifica mai eficient, astfel efectele finale ale comunicării vor fi mai reprezentative. Principalele funcţii ale comportamentului vizual, sintetizate din multitudinea de funcţii identificate de specialişti, sunt următoarele: - comportamentul vizual defineşte natura relaţiilor interpersonale - comportamentul vizual oferă informaţii referitoare la starea afectivă a interlocutorilor - comportamentul vizual este implicat în realizarea feed-back-ului, deci are un rol important în reglarea interacţiunii dintre parteneri - comportamentul vizual compensează distanţa fizică - comportamentul vizual este implicat în funcţionarea optimă a altor modalităţi de comunicare nonverbală Mişcarea corpului Corpul comunică prin gesturi, poziţia şi modul de mişcare al acestuia, atingere şi îmbrăcăminte. Gesturile sunt, de asemenea, o modalitate de comunicare de informaţii suplimentare. De cele mai multe ori utilizăm gesturile deliberat, pentru a sprijini şi evidenţia ceea ce spunem. Uneori însă, utilizăm gesturi fără să ne dăm seama că ne trădează, le facem fără vreo intenţie. Semnale cum ar fi bătaia nervoasă din picior sau mâinile neastâmpărate îi comunică interlocutorului nostru cum ne simţim, fără să ne dăm seama. Multe din gesturile pe care le utilizăm sunt învăţate datorită interacţiunilor specifice culturii în care trăim, acestea însoţesc, mai mult sau mai puţin, limbajul şi interacţiunea socială în societatea în care evoluăm. Poziţia şi gesturile sunt utilizate într-o conversaţie pentru a reflecta ceea ce ne spune interlocutorul: asculătorul tinde să facă gesturi mai puţin ample decât vorbitorul, dar le face. Acestea, împreună cu ecoul poziţional pe care îl prezintă multe persoane, imitând poziţia celui cu care comunică, alcătuiesc un semn de atenţie şi empatie faţă de emitent.
Posted on: Mon, 08 Jul 2013 20:55:59 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015