Sergiu Celibidache era, in opinia sotiei sale: " un tumult, un vulcan, o furie" Fragment dintr-un Interviu cu Ioana Celibidache, sotia maestrului Sergiu spunea ceva, ce am aflat ulterior, unui mare prieten, care mi-a spus mie, pe care l-a întrebat: „Ştii tu ce e Ioana?”. Şi prietenul acela, cam speriat... Cred şi eu. O asemenea întrebare! Da, săracul, tot dădea din colţ în colţ: „Ştiu şi eu?”. Şi Sergiu: „Ioana e viaţa!”. Frumos! Splendid! „Tu ştii ce-i Ioana? E viaţa!” E superb... N-am pus-o în carte. Nu-i nimic, am s-o pun eu în interviu! „Ioana e viaţa!” Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, fereşte! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti. Ai scris că era un tumult, un vulcan, o furie. Absolut splendidă fotografia lui dirijând, pe care ai pus-o în ultimul album! Era ceva nemaipomenit. Tumultos, bineînţeles. Un vulcan! Şi, când îţi vorbea, crezi că era aşa, cu „Ce mai faci?” Nu! Dacă nu era una ca mine cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva... nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit! M-am plictisit! M-am plictisit! [...] Cum l-ai cunoscut pe Sergiu? Venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: „Am întâlnit bărbatul vieţii mele”. Şi el s-a uita la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. [...] A fost un coup de foudre. Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Jamais! Je suis partie pour la vie! De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot. A existat între voi o deplină armonie? Nu vă certaţi niciodată? Mă certam cu Sergiu. Bineînţeles! Cum să nu te cerţi? Ce, puteai să taci? Că venea ca un fel de furie. Şi cum nici eu nu prea sunt apa care doarme... aşa că, vezi tu, ce ieşea. [...] Nu vă plictiseaţi împreună! Să nu te plictiseşti ar fi unul din secrete. Să nu te plictiseşti cred că este unul din secrete. Şi mai e ceva. Cred că trebuie să ştii să râzi. Să râzi cu „adversarul”. Şi, dacă ştii să râzi, eşti salvat. Eu l-am întrebat pe băiatul meu care se adoră cu nevastă-sa – au cinci copii fermecători: „Ia ascultă, tu râzi cu nevasta ta?”. Să ştii că ăsta e un secret care nu e discutabil. Şi mi-a zis: „Nu totdeauna”. „Să râzi, că, dacă nu râzi, dacă nu ai de ce să râzi, te plictiseşti de te ia dracu!” Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: „Dragă, am îmbătrânit şi eu” – dar era ca o floare – „şi femeile tot nebune sunt!”. Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. „Lasă că-ţi găsesc eu una!” Erau aşa teancuri. „Lasă că-ţi citesc eu!” „Nu îmi mai citi, că mă enervează, că-s tâmpite.” Şi, pe urmă, Sergiu mai avea aşa, nişte chestii: niciodată nu citea recenziile. Le arunca. Şi eu le adunam. Le-am cules şi am nişte arhive colosale. „Ce mai strângi toate hârţoagele astea? Ce-o să faci cu ele?” „Ei, lasă-le! Lasă-mă în pace! Nu mă pisa!” Toate decoraţiile lui, peste optzeci: de aur, de argint, din nu mai ştiu ce. „Hai să le luăm!”, îi spuneam. Că primea mereu, îi dădeau prin diverse ţări şi trebuia să ne ducem când i se înmânau. „Nu, ce să le luăm, îmi zicea, că sunt grele!” Eu nu, le culegeam. Şi le am. Era... cum să-ţi spun? Era de o anti-publicitate colosală. Ce să-ţi spun? Aşa era. Şi eu m-am format după el. Interviu realizat de Crisula Ştefănescu Când ani aveai când v-aţi cunoscut? 26 de ani. Şi am crescut în chestia asta. Mi-aduc aminte că a venit – acum o sută de ani!!! – un tip la galerie să cumpere un tablou. Adică se arăta interesat de un tablou. Ce să cumpere?! Îmi spune: „Uite-te cum facem: eu scriu la Figaro o recenzie, aşa, şi mata îmi dai un tablou”. Eu am găsit asta normal şi am venit acasă să-i spun lui Sergiu: „Uite ce mi-a propus un critic, să facă o cronică şi eu să-i dau un tablou”. „Ce? Ce? Prostituţie! Asta e prostituţie!” Şi avea dreptate. În fond, îmi dădusem şi eu seama, dar aveam 26 de ani şi voiam să răzbesc. Şi era destul de greu pentru mine ca femeie. [...] Asta e. Sergiu m-a crescut, că el avea 38, 39, aproape 40 de ani, şi eu 26 şi toată experienţa sau teoria lui despre viaţă am sorbit-o, am absorbit-o ca un burete. Chit că uneori nu eram de acord. Dar asta lucrează împotriva voinţei tale. Mi s-a cerut sa fac Biografia lui Celibidache! Cum să fac biografia unui om care era complet? Completissimo! Se pricepea la tot. Şi la pictură se pricepea! La orice vrei tu. La filozofie! La arhitectură! Doctor în matematică! Şi eu să intru în interiorul lui, în buricul lui şi să-mi permit eu să vorbesc despre Celibidache?! Nu-mi permit. Nu-mi pot permite. Aşa da, cum vorbim noi, dar nu să intru în profunzime! Jamais! Îmi spunea şi Monica Pillat să vorbesc despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre exil. Eu? Eu să-mi permit să-l judec pe Eugen Ionescu? Şi pe altul? Pe alţii pe care i-am cunoscut? Atâtea celebrităţi pe care le-am cunoscut? Jamais de la vie! Nu-mi pot permite aşa ceva. Fiecare la locul lui! Eu stau în locul meu. Am şi eu destule. Le am şi eu pe ale mele şi pas besoin de juger oameni de asemenea calibru, de asemenea grandoare. Monştri sacri! Că, vorba aceea, am cunoscut tot ce se putea cunoaşte mai bun. Datorită lui Sergiu, am avut acces pretutindeni. Ne chema toată lumea. În fine, eu am cunoscut tot ce poate fi mai bine! Dar cum să mă pun eu să judec? Cum pot eu să judec? Uite, chiar pe Zinoviev?! Cum să pot eu să-mi permit să-l judec? În ce calitate? A, pot să spun două-trei lucruri aşa, care nu sunt importante. Dar, altfel, nu! „A, eşti modestă” – mi-a zis cel care venise să scriu biografia lui Sergiu Celibidache, care a venit ultima oară. Vă ţineţi retrasă. În exil. Pas du tout, monsieur. Mais, chacun ŕ sa place! Şi eu aşa cred. Nu mă simt deloc în exil. (O după-amiază cu Ioana Celibidache)
Posted on: Wed, 14 Aug 2013 16:53:45 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015