Subject: Emoționant: “Scrisoare în viitor pentru fetița mea” – despre bătălia actualei generații Emoționant: “Scrisoare în viitor pentru fetița mea” – despre bătălia actualei generații Postat on Sep 15th, 2013 in Arta de a trăi, Eseuri Voi alegeţi varianta de mai jos, nu eu: a) “Ţara aceasta se numeşte România, este locul unde m-am născut eu şi maică-ta. Şi locul unde s-au născut şi bunicii tăi, pe care îmi pare rău că i-ai văzut atât de rar. Şi, dinainte îţi spun, iartă-mă că nu te-am învăţat niciodată limba ei, dar povestea pe care o să ţi-o zic în sfârşit, o să te facă să înţelegi de ce. Pentru că n-am vrut să ai nicio legătură cu ea. Nu am vrut s-o cunoşti, iar noi am vrut s-o uităm, odată ce am părăsit-o. Să nu te sperii de ţara asta. Să ştii că nu a fost dintotdeauna aşa. În locul celui mai mare crater din Europa, cum ai învăţat la geografia lumii, erau odată nişte munţi. Nişte munţi cum nu îţi poţi închipui de frumoşi, se numeau Munţii Apuseni –plini de verdeaţă, în care oamenii locuiau în pace, creşteau animale, cultivau grâne, un loc unde găseai poate cel mai curat şi proaspăt aer pe care l-ai fi putut respira vreodată. Să nu te sperii de ţara asta. Câmpiile uscate pe care nu creşte nimic şi albiile mizerabile ale râurilor, în care apa este toxică, nu au fost aşa dintotdeauna. Dacă îţi spun că ţara asta a fost la un moment dat cea mai productivă din punct de vedere agricol, te vei minuna. I se spunea chiar „Grânarul Europei”. Ce vremuri… Iar oraşul acela aglomerat, în care acum abia poţi respira, plin de clădiri amestecate, toate kitschioase, colorate în toate felurile, unde nu ai pe unde trece, iar lumea este încruntată şi exagerat de violentă, odată s-a numit „Micul Paris”. Şi era un oraş plin de viaţă, de artişti şi tineri veniţi din tot restul ţării să-şi facă un drum în viaţă, să înveţe, să muncească şi să devină uşor uşor parte a capitalei. Este oraşul în care m-am născut eu, se numeşte Bucureşti, şi nu a fost întotdeauna aşa. Era odată un loc în care răsăriturile şi apusurile erau cele mai frumoase, cum n-ai văzut în nicio altă metropolă. Un loc care duduia de energie şi forfotă şi mai ales de dragoste. Iar oamenii aceia pe care îi vezi plângând că nu au apă potabilă sau e prea scumpă, să ştii, că părinţii lor aveau atâta apă curată cum n-ai văzut vreodată. Puteai să bei direct de la robinet, nu râde. Iar firmele care o îmbuteliau erau premiate în mai toată lumea pentru puritatea ei. Acum nu mai e nimic. Iar eu aici nu eram tâmplar, asta e o meserie pe care am învăţat-o când am luat-o de la început, la aproape treizeci de ani. În ţara asta eram scriitor. Da, am publicat trei romane, trei poveşti, şi un volum de poezie aici, dar nu mai contează. Ulterior să fii artist a ajuns o jignire, dacă-ţi vine să crezi. Mi-au furat până şi asta. La fel cum ne-au furat oraşul şi apoi ţara. Au vândut-o. Bucăţică cu bucăţică. Pentru bani. Pentru aur. Au distrus ţara asta, care nu a fost dintotdeauna aşa. Să nu crezi că nu ne-am împotrivit, iubita mea. Să nu crezi că am stat cu mâinile în şolduri, privind dezastrul venit din partea unei clase politice corupte, toată coruptă, fără excepţie, şi a unei prese ipocrite şi imorale, condusă tot de ei, care ne-a astupat gurile. Iar peste toate astea, indiferenţa majorităţii. Nu, noi am ieşit în stradă. Paşnic. Mai întâi pentru Roşia Montană, o localitate care se afla fix în mijlocul craterului, doar că cu câţiva mii de metri mai sus. Am ieşit la început zeci, apoi sute, apoi mii, apoi zeci de mii. Doamne, ce frumos era pe stradă. Ocupam trotuarele şi strigam toată noaptea. Şi se cânta! Şi ne ţineam de mână şi credeam că putem învinge mizeria umană. Zile întregi am ieşit pe străzi şi am ţipat pentru ţara asta, săptămâni, luni, ani, dar nu ne-a ascultat nimeni. Ba mai mult! Ne-au jignit, ne-au făcut în toate felurile. Ne-au scuipat. Ne-au umilit. Şi ne-au făcut să ne urâm între noi, într-un final. De aceea, după ce ne-am dat seama că Roşia Montană a fost bătălia generaţiei noastre şi am pierdut-o pentru că am fost prea puţini, am plecat. Toţi. Iar ei au vândut şi au distrus tot, bucată cu bucată. Să nu te sperii de ţara asta, nu toţi erau analfabeţi, ba chiar odată ofeream lumii artişti cum nu îţi imaginezi şi specialişti din toate domeniile. Dar nu i-au interesat decât banii. Restul? Nu mă întreba de ce au stat în case… Pur şi simplu nu le-a păsat. Şi iată ce au lăsat copiiilor lor… Vizitează România, iubita mea, îmi doresc asta, ca să ştii de unde venim, dar mai mult, ca să înveţi lecţia ignoranţei şi a indiferenţei. Şi capătul lăcomiei. Dar cel mai important! Să nu-ţi fie milă de ei… Nu merită, ei sunt urmaşii nenorociţilor care ne-au batjocorit sau, mai grav, au tăcut. Când tăcerea era cel mai crud şi inuman lucru de care puteai da dovadă.” b) “Draga mea, nu mă face „învechit” pentru că nu-ţi sharuiesc şi like-uiesc fiecare status patriot, că vine Ziua Naţională. Da, ştiu că eşti mândră de ţara în care trăieşti şi vrei s-o spui tuturor şi ai vrea să ies şi în stradă cu tine să bem o bere şi să dansăm cu tricolorul prin mulţime, dar ştii bine că mai vreau să am timp şi de scris. Cât despre România, am ieşit destul în stradă pentru ea. Nu să sărbătorim ce-i drept, ci când erau vremuri mai tulburi. Nici nu îţi poţi imagina ce tulburi. Când aveam vârsta ta, tot ce ştii acum despre ţara asta era să nu se întâmple niciodată. Nu despre comunism am să-ţi vorbesc, ştiu că te-a plictisit bunică-tu’ destul. Ci despre ce a urmat. Zeci de ani de corupţie şi nepăsare, de manipulare crasă, îndobitocire mediatică şi mizerie. Minciunea era virtute, bunul simţ o inutilitate, moralitatea un simplu animal pe cale de dispariţie. Ani de hoţie, de batjocură şi degradare. Şi atunci, când aveam vârsta ta, am ieşit în stradă să schimbăm toate astea. La început împotriva unui preşedinte care devenise deja dictator şi, având toată puterea în mâini, a distrus tot, a vândut tot, pentru a-şi umple buzunarele lui şi acoliţilor săi. Nu doar el, desigur, toţi preşedinţii până la el au făcut aşa, dar el a umplut paharul. Apoi ne-au „confiscat” revolta şi alţi corupţi, şi mai nesimţiţi, şi mai putrezi, au venit la putere. Şi şi-au bătut joc de ţara asta şi de noi şi mai tare, având de data aceasta şi toată presa la dispoziţie. Dar nu ne-am oprit. Peste mai bine de un an am ieşit iar în stradă. Nu împotriva lor, ci pentru! Pentru Roşia Montană, bătălia generaţiei noastre. Un loc pe care urmau să-l distrugă pentru a vinde aurul ţării unor străini, lăsând în urmă tone de cianură, care ar fi distrus tot în urmă. Am fost aproape de a dispărea de pe hartă, nici nu îţi imaginezi… Şi nu a fost uşor. Au încercat să ascundă protestele. Toată presa a tăcut. Apoi, când ne-am adunat şi mai mulţi, au început să ne jignească, să dezinformeze şi să ne umilească, numindu-ne pe noi trădători sau anti-sistem, când noi nu doream decât respectarea legii. Te vei cruci când vei vedea cât de aproape de dezastru am fost. Dar nu ne-am oprit! Am ieşit sute, apoi mii, apoi zeci de mii, apoi o sută de mii, apoi un milion! Şi ne-am recâştigat Roşia Montană! Aşa a început… Apoi, după câteva luni, am ieşit pentru educaţie! Apoi am ieşit împotriva corupţiei! Apoi non stop, ani de zile, până când lucrurile au început să funcţioneze cât de cât, într-o lume care părea la un moment dat fără speranţă… A fost cât pe ce ca tu să nu te fi născut… Sau să nu te fi născut în România. Ce zici de asta? Aşa că nu mă mai face învechit, ieşi în stradă şi sărbătoreşte, pentru că ai de ce. Şi treci pe la mine să îţi dau şi tricolorul cu care am ieşit eu şi generaţia mea acum câţiva zeci de ani în stradă.” Andrei Ruse
Posted on: Tue, 17 Sep 2013 18:45:25 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015