Tudose Alexandru Asistență socială și funerară în Vecinătățile din Transilvania „Vecinătatea te îngroapă, știi? D-aia suntem înscriși în Vecinătate, că Vecinătatea face totu’: îți face groapa, vine și ți-l aduce afară, ți-l închide, ți-l aduce afară din casă...” (săsoaică din satul Cristian) În 1317 este atestată documentar pentru prima oară o fraternitate religioasă în zona Sibiului, asociație care îngrijește altarele bisericilor, organizează sarcinile confesionale și înmormântarea membrilor. În 1372 sunt menționate alte trei în Sibiu, în secolul XVI două în Cluj, iar în Bistrița, Brașov și Sibiu a funcționat la sfârșitul secolului XV asociația „Trupul lui Hristos”, ai cărei membri vizitau bolnavii, organizau procesiuni și slujbe pentru pomenirea morților și se îngrijeau de înmormântarea străinilor și a oamenilor săraci decedați în oraș. În paralel cu aceste fraternități, în Transilvania secolelor XV-XIV existau și breslele - comunități economice și de interese, în ale căror statute se specifică, pe lângă îndatoririle legate de exercitarea profesiei, și îndatoriri religioase de celebrare a cultului sfântului protector prin participarea la ritualuri de pomenire a celor decedați, de contribuție materială la îngrijirea altarului (fierarii din Sibiu de la sfârșitul secolului al XV-lea au confecționat un altar în valoare de 180 de forinți, în cinstea Tuturor Sfinților) și de implicare în practicile funerare („Statutele de breaslă obligau de asemenea pe membrii lor să-și îngrijească colegii bolnavi. De regulă, maistrul de breaslă numea persoana care veghea pe lângă patul maistrului sau ucenicului grav bolnav. În Saschiz era de datoria rudelor să asigure ultima împărtășanie aceluia care era pe moarte. În cazul în care neglijau însă acest lucru, averea decedatului era moștenită de breaslă, și nu de rude” (Pasztor, 1940) Răspândirea viziunii protestante are ca efect scăderea numărului de îndatoriri referitoare la îngrijirea altarelor și alte activități religioase comune din statutele organizațiilor și începe să normeze cu precădere obligațiile legate de înmormântarea cuviincioasă a membrilor grupului social. (Lindner, 1894, pp. 77-78) Vecinătățile apar menționate ca atare în 1526 – Sighișoara, 1533 – Brașov și 1563 – Sibiu. În secolele XVI-XVII cele din mediul urban aveau o structură socială reprezentativă pentru epoca medievală, preluând de la instituțiile precursoare, breslele și asociațiile religioase, normele care reglementau practicarea religiei și organizarea socială a membrilor, model promovat mai târziu și în mediul rural. În 1541, consiliul orășenesc din Brașov trimite doi reprezentanți în Șercaia pentru a organiza și acolo Vecinătăți. (Mușlea, 1957, pp. 317-344) Prin intermediul acestor structuri în dezvoltare biserica luterană își va impune valorile religioase sub dublă sancțiune: stigmatizare religioasă și cenzură comunitară, încercând să impună statute obligatorii, uniformizante, care îi cresc influența asupra vieții sociale și religioase. În 1781 se introduce concivitasul, românii pătrund în teritoriile privilegiate și omogenitatea etnică a sașilor se risipește. Administrația austriacă interzice segregarea teritorială a românilor și, pe acest fond, se nasc primele Vecinătăți românești în Transilvania. Mai târziu, în 1891 Ministerul de Interne al Ungariei interzice funcțiile juridice ale acestor unități sociale, însă caracterul lor se perpetuează sub forma unui sistem de valori morale a cărui „ultimă redută” (Mihăilescu, 2003) este chiar înmormântarea: familia putea oricând conta pe ajutorul tatălui de Vecinătate, care vestea data înmormântării. Bărbații tineri săpau groapa, purtau sicriul la mormânt și îngropau mortul după principiul rotației, în timp ce femeile pregăteau ospățul comun. („Când moare un om din vecinătate mână tata de vecini patru oameni să facă groapa și șase oameni să-l ducă. Că altfel, ceilalți îs la câmp și rămâne mortul pe laviță.” – informator Damaschin Stoia – sat Drăguș) De asemenea, un responsabil veghea la îndeplinirea adecvată a sarcinilor, controlând normele morale prin contabilizarea și penalizarea absențelor. Ajutorul la înmormântare este doar una din activitățile care au contribuit la creșterea calității vieții în vecinătăți, pe lângă asigurarea purității apei, a curățeniei fântânilor și cișmelelor, verificarea coșurilor și sobelor (Rauchfang-Aufseher), și în păstrarea generală a sănătății și igienei, cu precădere în timpul epidemiilor, prin numirea unui Leichen-Aufseher, o persoană care monitoriza sănătatea familiilor, bolnavii și cazurile de deces („numai vine o boală de bubat în sat, peste oameni; și trebuie să mergem în fiecare dimineață pe la gazde, să vedem: betegi îi copiii? ș-apoi mergem la cancelarie să spunem.” – informator Ion Fogoroș, sat Drăguș). În ciuda legiferării dispariției funcțiilor morale și juridice, acestea au constituit un reper important pentru sași în perioada dintre cele două războaie mondiale, când vecinătatea a reprezentat un bastion păstrător al identității, culturii și vieții religioase săsești, însă, după 1945, compoziția etnică, demografică, culturală și socială a vecinătăților săsești se modifică drastic și se reorganizează după principii etnice. Vecinătatea rezistă și propagandei comuniste, își pierde din funcții, deși cele care rămân (organizarea judecății și a carnavalului, reprezentarea în consiliul bisericii, asistența funerară) sunt intens resimțite de către o comunitate etnică vulnerabilă, aflată în scădere numerică, dependentă de ajutorul reciproc, supusă schimbărilor istorice. De la antropologul Vintilă Mihăilescu aflăm că „În 1989, pe pământul crăiesc funcționa doar o singură vecinătate, a cărei funcție principală era înmormântarea cuviincioasă, decentă, a sașilor puternic atașați de pământul lor natal.” (Mihăilescu, 2003, p. 31) Localitățile maghiare și românești din Transilvania au preluat modelul vecinătăților săsești cu precădere în comunitățile de pe teritoriul privilegiat al sașilor, dar și în proximitatea lor, unde s-a preluat numai acea variantă în care majoritatea funcțiilor erau axate pe organizarea înmormântării. Difuziunea acestei forme de organizare socială, numită de sași Nachbarschaft, s-a făcut inclusiv pe filiera migrațiilor păstorilor ardeleni, care au propagat în imaginarul social regional modalități eficiente de asociere pentru rezolvarea problemelor comunitare și un model de asistență adaptat de vecinătățile românești și maghiare, axat în principal pe organizarea înmormântării ca fenomen social-comunitar. Principala piedică a perpetuării structurii vecinătății în afara spațiului tradițional a fost modalitatea de organizare socială: la sași unitatea etnică a stimulat cultivarea relațiilor pe baza proximității spațiale, însă în spațiul românesc asociativitatea a fost reglementată pe baza relațiilor de cosangvinitate. Spiritul vecinătăților persistă și în gândirea modernă: în hipervecinătatea contemporană specificitățile asociativității se complică, însă îndeplinirea funcțiiei tradiționale, diminuarea vulnerabilității sociale a comunității, se face sub diferite forme: fondul de înmormântare al asociațiilor de locatari, ajutor de deces, ajutor de înmormântare, perpetuarea organizațiilor de tip fraternitas, de obicei în jurul bisericilor.
Posted on: Thu, 21 Nov 2013 20:10:03 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015