Un articol scris pe un blog de doamna Elis Petreanu ziarista si in anul primului Festival Enescu( chiar daca aveam o virsta frageda imi aduc aminte foarte bine de eveniment mentionat in jurnalele de actualitati care rulau inaintea filmelor artistice la cinema"Rodina" si imi mai aduc aminte si de ziarista care scria la Romania Libera si multi ani am crezut ca-i barbat ) Ca tânar jurnalist (aveam 26 de ani), am avut șansa să particip la promovarea primei ediții a Festivalului George Enescu. Mulți alți colegi din redacția Ziarului Romania Libera (de la staff-ul redacției la reporteri, cronicari muzicali și aparatul tehnic) au fost antamați în ceea ce era (și avea să rămână) un eveniment de anvergură internațională în viața României: Festivalul Internațional George Enescu. Festivalul a fost lansat și finanțat de Guvernul Romaniei, deși se spunea (cum am spune azi “pe surse” ) – ca ar fi fost inițiat de George Georgescu, directorul și dirijorul Filarmonicii George Enescu și prietenul (de o viață) al marelui artist. În 4 mai 1958, se împlineau trei ani de la dispariția lui George Enescu – moment care ar fi prilejuit (oricum) o comemorare. Dar liderii comuniști au folosit acest prilej – personalitatea marelui artist, moștenirea creației sale – pentru a da (cum am spune astăzi) o “lovitura de imagine”. Da! “O lovitura de imagine! Plecarea trupelor sovietice din România (care avusese loc in lunile iunie și iulie 1958) a fost un eveniment perceput (atunci) de către opinia publică (și mai târziu de către unii cercetători ai istoriei contemporane a României) ca un prim pas spre ceea ce România pierduse în urma intrării ei în “lagărul socialist” – independența sa. Guvernul, liderii comuniști de la Bucuresti, aveau nevoie să adâncească această percepție, să inducă în mintea românilor ideea că Romania (odată eliberată de cisma rusească) avea să-și regăsească locul în concertul statelor europene, să-și refacă relațiile cu statele din Europa, de care o legau tradiții istorice, politice și culturale. Cu alte cuvinte, să se intoarca spre Europa! Ori, George Enescu era o personalitate de mare anvergură europeană – prin dimensiunea personalității sale artistice, prin valoarea artei interpretative și a creației sale. Comemorarea lui – prin lansarea unui Festival International și a unui Concurs de interpretare constituia un bun prilej de a aduce “in față”, de a supune atenției opiniei publice, “grija” partidului și a guvernului pentru valorile culturale românești, pentru sprijinirea și promovarea tradițiilor culturale și a creatorilor români. Era un prilej de a arăta opiniei publice românești ca Guvernul de la București s-a întors către România, către valorile poporului roman, că “ei” (liderii) gândesc acum pentru România! Acestea au fost ideile care au răzbătut din discursurile rostite la deschiderea oficială a Festivalului și Concursului de interpretare! Așa au dorit partidul, guvernul, liderii comuniști care se aflau atunci la cârma țării. Așa reiese din “sursele deschise”, din informațiile oficiale, pe care le avem. Arhivele vor fi știind altceva! Dar atunci așa a fost. În prima zi. Doar în prima zi! Îmi amintesc în ziua deschiderii “festive” (cum titrau gazetele) Sala mare a Ateneului Roman. Pe fundalul scenei se afla un mare portret al lui George Enescu încadrat de două steaguri tricolore, iar pe podium, grupate, steagurile naționale ale statelor de unde veniseră interpreți sau participanți la concursul de interpretare. Era frumos. Portretul lui George Enescu, steagurile atat de numeroase, atat de multicolore! Dar, pe podiumul de concert era montată o mare masă – masa prezidiului – la care se aflau reprezentanți ai guvernului (Athanase Joja, Ion Pas, D. Diaconescu) dar și ai vieții muzicale românești (Ion Dumitrescu, George Georgescu, Gheorghe Halmos, Ion Voicu etc.) precum și invitați străini-Monique Haas, Carlo Zecchi, etc., În “loja oficială” se aflau liderii comuniști din primul “eșalon” al puterii (Gheorghe Stoica, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Constantin Pârvulescu, Leonte Răutu, generalul Leontin Sălăjan, Ștefan Voitec, Ion Gheorghe Maurer, Petre Constantinescu Iași, Nicolae Lupu). Lipsea însă Gheorghe Gheorghiu Dej! (Oare de ce?) In sală se aflau șefi ai misiunilor diplomatice, alți membri ai guvernului, personalități ale vieții muzicale din Romania și de peste hotare, jurnaliști români și corespondenți ai presei străine acreditați la București și tineri muzicieni înscriși la concurs. Discursul (rostit de Ion Pas, vicepreședinte al Comitetului de organizare a Festivalului și Președintele Comitetului Radiodifuziunii Romane și al Televiziunii Romane) a fost așa cum am spus mai sus, sublinierea “grijii” partidului și guvernului pentru valorile culturii romane. (Mă abțin să nu citez!) Fotografia – care se mai păstrează și astăzi în colecția ziarului Romania Libera din ziua 4 septembrie 1958 stă marturie! Așa a fost în prima zi. Aceasta a fost “oglinda” – prima oglinda – cea “oficială” a festivalului. Dar a existat și cealaltă oglindă! Oglinda reala! Pentru că, după “consumarea” momentului “festiv” din ziua de 4 septembrie, Festivalul George Enescu a devenit ceea ce trebuia să fie: un festival internațional, un “punct” de întalnire la București, a unor mari artiști de pe toate meridianele lumii! Iar pentru noi, cei care iubeam muzica, cei care-l iubeam pe George Enescu, a fost prilejul de a cunoaște mari artiști, de a afla marea prețuire de care se bucură George Enescu – arta sa interpretativă, creația sa – atât de modernă și atât de subtil inspirată și traversată de melosul popular românesc! Eram (unii dintre noi) atât de tineri! Aveam (cum am spus) 26 de ani și atunci, în anul 1958, știam prea puțin din destinul dureros al artistului din anii de după război, din viața sa trăită într-un exil voluntar! Poate de aceea, noi, tinerii, inclusiv tinerii jurnaliști, am perceput Festivalul George Enescu ca pe un prilej de a rupe tăcerea în jurul marelui artist, ca un prilej de a-l aduce acasă! Da! In opinia mea – Festivalul George Enescu asta a fost – în primul și în primul rând aducerea lui George Enescu acasă, impunerea lui în constiința tinerei generații – generația mea! Pentru noi – Festivalul era “fereastra” deschisă spre Europa, spre lumea marilor artiși și interpreți care fuseseră prieteni, discipoli și admiratori ai marelui nostru George Enescu! Nu-l văzusem până atunci “pe viu” cum se spune, pe Yehudi Menuhin, despre care știam doar atat: că studiase cu George Enescu și era discipolul său! N-o vazusem până atunci pe Monique Haas , soția lui Marcel Mihalovici, prietenul lui George Enescu, pe Nadia Boulanger, marea pianistă, pe Halina Czerny Stefanska, și ea o mare pianistă, pe marele dirijor englez, Sir John Barbirolli, pe strălucitul dirijor italian Carlo Zecchi, pe marele pianist chilian Claudio Arrau, și alții. Cât privește tinerii interpreți înscrisi la concursul de interpretare – aceștia veneau din peste 20 de țări, de pe toate meridianele lumii! Și erau într-un număr impresionant: 50 la concursul pentru pian, peste 30 la concursul de vioară și 12 cupluri pentru interpretarea Sonatei a III-a pentru vioară și pian de George Enescu, piesa obligatorie în concurs. Da, Festivalul și Concursul George Enescu erau pentru noi, cei tineri indeosebi, “fereastra” deschisa spre Europa! Si nu numai. Spre lume! Era lumea care celor mai mulți dintre noi (pentru că eram prima generație de dupa război) ne fusese (până atunci) inchisă și prin rigorile care existau, interzisă! Aceasta a fost a doua “oglindă” a Festivalului George Enescu. Este posibil ca cei care au inițiat Festivalul Enescu să nu fi intuit (atunci) că Festivalul avea – de fapt – două oglinzi: cea oficială, a “grijii” partidului și guvernului pentru cultura română și creatorii ei și cealaltă “oglindă”, cea neoficială, dar reală, a impactului asupra tinerei generații. ,, Elis Petreanu 29.08.2013
Posted on: Thu, 05 Sep 2013 19:26:03 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015