ZIUA ÎN CARE COSTI S-A TEMUT... Era pe vremea aia faină, pe când gemeau câinii de durerea cozii pline cu covrigi, leșinau de diabet muștele, picând în valurile de lapte și miere ce unduiau alene prin albiile râurilor patriei, frate cu frate se pupau cu drag și se îmbiau reciproc la a-și împărți hectarul de pământ moștenit de la dragul lor părinte, preoții jeleau de durere că nu mai vor creștinii să le primească darurile bogate și daniile cele după buzunar cu care își așteptau enoriașii în pragul bisericii, milițienii stăteau de șase pe la colțuri să nu apară careva din întâmplare să sperie amărăciunea ceea de hoț, cum ședea el, mititelul, ciucit pe vine să taie lacătul cu bomfaierul pe care gestionarul, om bun și grijuliu, îl lăsase jos, pe prag, lângă legătura de chei de la magazie... Adică asta cu milițienii care stau de șase să păzească oțu... m-am greșit, e actuală... Ce mai, era prin anii de glorie în care, cum dădea un fulg rătăcit și disperat de zăpadă, nea Nicu decreta brusc și se închideau drumurile, de ajunsese România sursa de oxigen și de aer nepoluat a lumii... Colegul meu bun, vorba vine ”bun”... de fapt vorba vine și ”coleg”... că el lucra la draci-bălțați și eu la ăia negri-ceaun, dar pentru că ne copilărisem copilăria în același bloc din același cartier, pe aceeași scară de bloc dar la etaje succesive, mă anunță plin de tristețe că îl sunase ta-so, maior de securitate omul, dar un om de toată isprava, suflet de creștin (și aici CHIAR nu glumesc!) să repeadă Dacia familiei acasă, întrucât era pe aproape ziua în care urma să se oprească circulația. Era păcat să zacă bunătate de Dacie în zăpadă și ger, în parcarea din fața chestiei în care locuiam noi doi, chestie care în chestia de localitate pe care hărțile o numeau ”oraș”, printr-o extensie a ironiei, localnicii o denumeau ”bloc”. Bloc... ok... să-i zicem așa! ”Bloc” să-i rămână numele! Prin urmare, coleguțul, Sandu pe nume, mă ispitește la o călătorie spre orașul de proveniență, deși era conștient că sunt conștient că motivul real al invitației sale era plictiseala de care se temea pe drumul spre casă. Cădem de acord ca a doua zi să repezim mașina la domiciliu... Ei, dar asta născu imediat altă problemă: de unde benzină? După cum ați citit în manualele de istorie, pentru că deodată România se pare că s-a născut de după 89, unul nu mai auzi să recunoască că a prins vremurile alea faine, deci după cum ați aflat din auzite, pe vremea ceea totul, inclusiv benzina, era pe cartelă. Nu aveai parte de dezmățul capitalist de azi, când poți face plinul la orice oră, de la orice pompă, condiția singură și total lipsită de relevanță fiind să ai banii necesari... Gândim noi ce gândim... apoi cugetăm ce cugetăm... până unul dintre noi, nu mai știu care că se întunecase deja afară și opriseră cei de la IREB curentul, veni cu ideea salvatoare. Cunoscusem cu câteva săptămâni înainte, la ”Stejaru”, cârciuma cu blazon pompos de ”restaurant” din centrul chestiei denumită oraș, un individ pitoresc, plin de cognac și înțelepciune (dacă în vin e adevărul, se pare că ideile mărețe se beau cu cinzeaca!) care se dovedise după lungi și haioase povestiri pline de tâlc, arome de cafele cu sare și femei fără, un fost cantemirist de-al meu. Numai vreo zece ani despărțeau generațiile noastre, însă un lucru minunat la cantemiriști... un lucru unic, cel puțin din cât am umblat eu prin lume, cantemiristul este cantemirist pe viață, rămâne veșnic legat cu inima de ”Cantemir”, de Breaza, de Valea Prahovei, de absolut toți ceilalți cantemirști care au existat vreodată și care vor mai exista vreodată... A fost de ajuns să urlăm cu voci hodorogite de tutun prost și coniac dublu-botezat ”Cantemir HURRA!” că deja eram frați de sânge, ne plângeam dorul de Cantemir pe umerii celuilalt, îmbrățișați într-o camaraderească înlănțuire de mâini, lacrimi și sentimente... Tipul fusese tot pilot de vânătoare, terminase cu zborul supersonic în urma unui eveniment în care fusese obligat să se catapulteze, întâmplare care costase statul român un MIG 19 iar pe căpitan sănătatea, dislocându-și vreo 5 vertebre la explozia cartușului de dinamită de sub scaun. Acum tipul, îl voi denumi ”Căpitanul”, nu aveți nevoie de numele real, era lipit iar de cer, de data asta cu ajutorul aripilor duble ale unui ”cucuruznic”, un AN 2 antic, care făcea impresia unui miracol și prin simplul fapt că reușea să stea nemișcat la sol fără să se dezmembreze, darmite să te pomenești cu el zburând... Căpitanul ne ispitise atunci, la beția crâncenă pe care o experimenta cu voinicie, să ne plimbe într-un zbor de noapte pe deasupra câmpurilor de sonde ce împrejmuiau orașul, însă rațiunea a învins și am reușit să declinăm invitația pentru o zi mai cu soare... Ei, se părea că ziua aceea a sosit, eram hotărâți să facem orice pentru o damigeană de benzină! Iar aviatorul nostru agricol povestea că are la îndemână o cisternă întreagă, păzită doar de un câine care se aciuiase pe lângă aerodrom, găsind la căpitan o vorbă bună și o coajă de pâine și mai bună. Plănuim noi ce și cum, dăm fuguța la magazinul din colț, golim un raft de sticle cu spirtoase, cadou pentru căpitan, după care sărim în Dacie și apucăm calea ogoarelor....
Posted on: Mon, 02 Dec 2013 21:48:18 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015