cică poezie. Inspir în efemerul delir uitând că fac exerciţii de echilibru pe dunga infinitului elegiac. Mă clatin spre miazăzi şi miazănoapte. Nu mă pot pierde în dodii, căci aproape am atins stelele de aer, globuri eclipsate-n remuşcări metamorfozate-n lacrimi de lumină. Expir stele pe gură, iar ochii mi se transformă-n lună, asemeni scăpărilor de energie adunate-n lumină. Zâmbetul mi se preface-n amurg, ca să m-afund în nori, ascunsă de orori. Vreau să simt briza, dezmierdându-mi îngheţata piele, ca utopia unui univers al unei iele. Îmi vreau soarele grai, şi obscuritatea unei mări. Vreau ca gândurile să-mi fie galaxii, în timp ce coşmarurile sunt condamnate în osânda eternă. Îmi vreau speranţa apusă, de-a lungul lăuntrei mari, şi şansa de-a lungul purgatoriului. Voi fi mereu cum am mai fost, precum luna cuprinsă-n gânduri, eclipsată. Uneori, cel care are şansa, e astrul meu. Supravieţuieşte tentaţiei de a apune ca aerul apus utilzat asemeni unui cărbune. N: nu am găsit un titlu potrivit pentru înşiruirea asta de gânduri aruncate pe hârtie. dacă aveţi sugestii sau critici, nu vă abţineţi din comentat.
Posted on: Tue, 29 Oct 2013 18:36:31 +0000