luni, 7 octombrie 2013 Nicăieri ca-n București... Numele meu este Adriana și, da, domle sunt moldoveancă. Dar stai că asta nu e tot, se poate și mai rău, nu doar că sunt moldoveancă, sunt și pe jumătate basarabeancă, așa că ai motive să te temi. Ce caută o moldoveancă / jumătate basarabeancă (din partea mamei) în București? Păi, master în comunicare și nu cum ar spune mama, pi dracu-n praznic, fată!. Am terminat Facultatea de Litere, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, din Iași, (spațiul ăsta extraterestru de care Bucureștiul pare că nu a auzit) anul acesta și mi s-a părut o idee bună să mă mut, bre, la capitală, în căutarea unor noi oportunități. Știu la ce v-ați gândit, o citesc la voi în cap, te ai dus, măi fetiță, după distracție. Nu e fals, dar nu aceasta a fost scopul deciziei mele. Ca proaspătă absolventă mi-am permis să visez că prin mutarea într-un oraș mai mare, voi avea ocazia să mă dezvolt profesional și, ca să nu mai merg prin bălării (pentru cei care nu știu ce înseamnă = buruieni, a la Moldova style), să nu mai șăd pe marginea societății și să mă implic în finanțarea mea, că de, după facultate cam acesta este țelul -om pe picioarele tale. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre cum am găsit eu capitala asta. În capul meu mi-o imaginam ca un monstru cu șase capete, dar am găsit doar șase sectoare, mi se părea plină de oameni care umblă pe ape, dar am găsit doar cizme cu apă, credeam că bună și mulțumesc sunt folosite ca și cum ai folosi cuțitul și furculița, credeam... Așa cum se întâmplă de obicei, socoteală din târg nu e aceeași cu cea de acasă și ca să n-o mai lungesc, conzluzia mea e cruntă - Bucureștiul e un oraș trist! Un oraș care promovează cu un zâmbet adecvat falsitatea, prefăcătoria, minciuna; în care gesturi ca: a spune bună ziua și vă mulțumesc sunt privite cu o sprânceană ridicată, în care, a ține ușa unui om la lift sau la intrarea în bloc sunt privite cu suspiciune, în care, a te ridica de pe scaunul tău, în tramvai, pentru a-l oferi unui om mai în vârsta sau unei mame cu un copil, este semn că ceva nu e bine cu tine. Bucureștenii, dar ca să nu generalizez, cei pe care i-am întâlnit eu până acum, accidental pe stradă sau prin instituțiile prin care m-au plimbat picioarele, sunt reci, lipsiți de politețe, chiar murdari. Iar dacă mai pleci urechea, fără să vrei, la discuțiile de prin metrou sau de prin alte mijloace de transport, ți se umple capul de bube, așa oameni fără de perdea și cu o tonă de tupeu, care nu are în spatele său vreun fundament, rar mai întâlnești. Mi s-a spus că Bucureștiul e un oraș care mănâncă oamenii frumoși, care-i face ca prin magie să dispară, întrucât dacă vrei să supraviețuiești trebuie să-ți mai crească un rând de chiele (piele). Mai are rost să zic, că toată lumea se uită la mine de parcă aș fi bolnavă atunci când vorbesc? Să mărturisesc timidă că mi-e dor de acasă și de oamenii culeși cu greu și cu migală? N-are rost, ei știu asta deja. Să mă resemnez și să trăiesc în afara acestui spațiu? Să încerc să mă încadrez - dar cu ce preț? Să... Domle, treaba-i clară! Treaba-i, fie clară, fie murdară! Tu alegi, undi și cum să dormi diseară... Publicat de Adriana Dănilă la 05:46 Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog! Distribuiţi pe Twitter Distribuiţi pe Facebook
Posted on: Sat, 19 Oct 2013 23:36:34 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015