1. Plimbarile „la sosea” Principalul loc de promenada al „cuconasilor” si „cuconitelor” din Micul Paris era la Sosea (soseaua pe care o stim astazi ca Soseaua Kiseleff, care tinea de la capul Podului Mogosoaiei- Piata Victoriei de astazi, pana la al doilea rond unde este Arcul de Triumf acum). Al doilea loc de promenada era Calea Victoriei, mai ales zona dintre Capsa si Palatul Regal. Aici se gaseau majoritatea cafenelelor, cofetariilor si restaurantelor mondene din capitala. „Hai sa ne-ntalnim sambata seara…” Bucurestenii de altadata aveau optiuni multiple de petrecere a timpului liber : fie se opreau la o cafea la Sosea, fie mergeau la cinematograf pe Bulevardul Elisabeta. Altii mergeau la reprezentatiile circului de la „Hugo” (sala construita prin1895 in spatele Bancii Nationale) sau la spectacolelel Teatrului National. Cei din cartierele marginase preferau gradinile fabricilor de bere Luther sau Oppler sau cea a lui Dumitru Marinescu-Bragadiru, aflata in capatul Caii Rahovei. 2. Cafenelele Influentele turcesti ca o urmare a numeroaselor ocupari otomane se vad si in ziua de astazi in bucataria romaneasca si nu numai. Mai mult de atat, primele cafenele aparute in oraselul lui Bucur au fost imitatii dupa cele turcesti, care, la randul lor, au fost preluate dupa cele arabe, turcii si arabii fiind pana in ziua de astazi maiestrii celor mai tari si aromate cafele- cafelele la nisip. Influenta constantinopoliana a dus la aparitia primei cafenele in secolul al XVI-lea in Bucuresti. Prima mentionare documentara a primei cafenela („cahvenca”) dateaza din anul 1667, aceasta cafenea apartinandu-i unui turc pe nume Hanie, seimen al sultanului. In acea perioada, fiecare curte domneasca avea in camarile sale cantitati insemnate de cafea pentru uzul familiei dar si pentru „vizitele” turcesti si tataresti. In condica de randuieli a vistieriei lui Brancoveanu gasim insemnat sub data de 7 iulie 1696, printre „bucatili” cuvenite „marii-sale hanului de oaste””, „15 oca cafea ot Ianachi clucer”.[1] Tariful din 18 iunie 1727 prevede importarea cafelei alaturi de ceai si ciocolata. La finele secolului al XVIII-lea existau o serie de cafenele in capitala, una dintre ele pe Podul Beilicului, langa casele de beilic unde trageau turcii. Acestea era deschise non-stop, chiar si in perioadele de molima, cand frecventarea locurilor aglomerate erau nerecomandate. O buna perioada de timp, cafenelele erau tinute sub stricta supraveghere fiind considerate posibile focare de agitatie si opozitie. Conform legii (pitac) din 1 septembrie 1782, era interzis sa se discute defaforabil despre domnie si imparatia turceasca in aceste localuri. Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, pe langa cafenelele turcesti incep sa apara si „cafenele europene”, avand instalatii mai ingrijite (mese si scaune mai calitative, decoruri mai selecte), precum si mese de biliard. Atmosfera boema era acompaniata de un fundal muzical. Printre primele cafenele europene de acest gen amintite ar fi cafeneaua neamtului Huverstrome, amintita in 1801 si aflata langa poarta bisericii domnesti dela Curtea Veche. Primul posesor de biliard din Bucuresti a fost barbierul Michel sau Michali, nascut in Venetia. De asemenea, primarul Pappasoglu, stapanul hanului cu acelasi nume, a avut inainte de anul 1828 masa personala de biliard. Italianul Domenico Zanelli impartea in 1841 cefenelele bucurestene in 2 categorii: „cele in care gasesti ziare si biliard” (adica cele „europene”) si „cele de moda turceasca”. Cele mai populare cafenele din secolul al XIX-lea erau cea a polonezului romanizat Fialkowski, frecventata de oameni de litere, actori si oameni politici (Caragiale, Alexandru Xenopol, Matei Millo etc), aflata intre anii 1853-1898 in Piata Teatrului National, la parterul imobilului Torok, pe Calea Victoriei, si concurenta acestuia, dedicata exclusiv oamenilor artelor- Terasa Oteteleseanu, aflata in imobilul cu acelasi nume, in locul actualului Palat al Telefoanelor (pe cealalta parte a Pietei Teatrului National). “Salonul Otetelesenilor te consacra. Spre a fi cineva, oricine trebuia sa treaca prin acest salon. Aici se lansau fetele in lume, aici se lansau tinerii, aici se inodau intrigile sentimentale, aici se puneau la cale casatorii, aici se hotarau si multe combinatii politice”, descria Constantin Bacalbasa atmosfera de la Terasa Otetelesanu. Tot aici se dadeau si reprezentatii de teatru si este primul local din Bucuresti unde se asculta jazz. In perioada de iarna, in gradina localului era amenajat un patinoar. De o mare notorietate era cafeneaua „Capsa”, existenta pana in ziua de astazi, considerata pe atunci cercul exclusivist al scriitorilor si gazetarilor. Acesta era locul de intalnire a „protipendantilor” (lumea buna) si era la cativa pasi de cafeneaua „Boulevard”, concurenta acesteia in servicii si lux. “Capsa este inima orasului, topografic si moral. Capsa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucurestii“ spunea Paul Morand, ambasadorul Frantei in Romania. Printre clientii constanti ai Casei Capsa se numara Dan Barbilian (Ion Barbu), criticul Serban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Tudor Arghezi si Ionel Teodoreanu. La 1871, obiceiul era ca toata elita Bucurestiului, care ramanea vara in oras, sa vina sa manance inghetata la “Capsa”. “Cucoanele stateau in trasuri insirate de-a lungul trotuarului si erau servite acolo, iar la mese stateau tinerii civili sau ofiterii”. Negustorii aveau si ei cafenelele lor preferate pe care le frecventau, cu domnitele la brat. Dintre acestea amintim cafeneaua Schreiber, aflata pe Lipscani, „National” pe Doamnei, „Bristol” pe Academiei, urmate de „Colaro” si „Macca”. In 1872 puteam numara pana la „100 cafenele” in Bucuresti [2], marea lor majoritate aflandu-se pe Calea Victoriei intre Palat si Ateneu. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, numarul cafenelelor a scazut considerabil atat in Bucuresti cat si in celelalte orase ale tarii, ca o urmare a noului sistem de viata socialist ce le-a desfiintat. 3. Primele „cluburi” In perioada lui Ioan-voda Caragea (1812-1818) au aparut primele cluburi (se jucau jocuri de carti) si sali de baluri. In salile de bal se tineau „baluri dansante” (se dansa) si baluri mascate. Balurile mascate se tineau de obicei in zilele de joi si duminica in resedintele boieresti. Cele mai renumite astfel de pretreceri erau cele de la hotelul printului Bibescu, balul mascat de la Opera, balul de la palatul Sutu si balul lui Ion Marghiloman. Casa Vernescu, devine incepand din1889, in urma renovarii acesteia de catre arhitectul Ion Mincu, angajat de boierul Vernescu, cea mai frumoasa casa de pe Calea Victoriei, loc al balurilor si seratelor mondene. La sfarsitul secolului XIX- inceputul secolului XX se inmultesc „barurile”- restaurante de noapte, avand careuri de dans, cu preturi piperate. Primul de acest fel a fost „Luncheon-bar” de la „Continental”, in 1900. 4. Cofetariile Denumirea „cofetarie” provine de la un cuvant din limba veche romaneasca- „cofeturi”, insemnand bomboane, zaharicale. De asemenea, cuvantul „prajitura” este un termen specific romanesc. In secolul XIX existau 3 feluri de cofetarii: venetiene, nemtesti si turcesti. In anul 1832 existau 15 cofetarii in Bucuresti, cele mai cunoscute se aflau pe Podul Mogosoaia, acestea servind serbeturi si inghetate cu renume. Cofetariile scoteau in ulita pe timpul verii circa 20 de mese cu scaune. Cu toate ca ei erau mari maestrii in ceea ce priveste dulciurile, francezii aveau numai cuvinte de lauda cu privire la delicatesele cu specific romanesc din Micul Paris. Dintre cofetariile capitalei cea mai bine reputata in anul 1850 era cofetaria „Giovanni” (apartinand dupa cum ii spune si numele unui italian), aflata pe Podul Mogosoaiei, vis-a vis de Teatrul National aflat in constructie. In concurenta cu aceasta era cea a lui Comorelli din Pasajul Roman. Tot pe Podul Mogosoaia se afala si renumita cofetarie „Elefterescu”. Dupa Primul Razboi Mondial numarul cofetariilor creste major, aparand o multime de cofetarii de stat si ale diverselor cooperative cu prajituri cu denumiri-tip la preturi-tip. Astfel apar cunoscutele cofetarii „Union”, „Scala” (ce a rezistat pana la cutremurul din 1977, fiind mai apoi subiectul unor legende urbane si glume sinistre), „Universitatii” si „Trandafirul alb”. Bucurestiul a fost intr-un timp numit „orasul cofetariilor”, el depasind un numar record de cofetarii in Europa de sud-est si, probabil in intreaga Europa. 5. Restaurante si berarii Restaurantele au aparut in acelasi timp cu hotelurile si anume in a II-a jumaate a secolului XIX. Calatorul german W. Derblich enumera circa 13 restaurante bucurestene: „La Cerb”, „La Epure”, „La Vulpe”, „La Inger”, „La leu”, „La CaleaFerata”, „La Coroana”, „La Clopot”, „La Trandafir”, „La Telegraf” (tocmai fusese instalata prima linie), „La Elvetia”, „La Judecator”, „La Ferdinana” etc. Cele mai pretuite restaurante erau cele frantuzesti, in frunte cu al lui Hugues si cu cel al lui Thierri din Gradina Cismigiu. La sfarsitul secolului al XIX-lea- inceputul secolului XX, in capitala exista o mare varietate de restaurante, incepand cu cele de categoria I („Continental” de pe Calea Victoriei in Piata Teatrului, „Modern” pe Str. Sarindar, azi C. Mille, „Enescu” pe Str. Sf. Ionica etc) si ispravind cu „birturile economice”, „ospatariile populare”. O parte dintre restaurantele de lux existente atunci s-au pastrat si in ziua de astazi (spre exemplu, restaurantul „Cina”, aflat langa Ateneul Roman, in Piata Palatului, „Mon jardin”, astazi „Palatul Trandafirilor” pe Dorobanti, „Pescarus”, infiintat ultimul, in Parcul Herastrau. “Bufetul” de la Sosea (sau Casa Doina), opera a arhitectului Ion Mincu, era cunoscut dreptul unul dintre cele mai alese locuri din Bucuresti, unde se serveau mancaruri alese, vinuri straine si sampanie care servite pe acordurile tarafului. In aceea perioada, erau la moda cantecele populare romanesti, sansonetele frantuzesti si cantonetele italienesti. Pastrat pana in ziua de astazi, Caru` cu Bere este una din cele mai vechi berarii ale Bucurestiului, construit in 1879. Simbolul locului este Mos Ghita, pivnicerul, ce a lucrat cateva zeci de ani la Carul cu Bere. La sfarsitul secolului XIX, Caru` cu Bere gazduia adesea cenacluri literare (George Cosbuc, I.L Caragiale si Octavian Goga obisnuiau adesea sa vina aici). Tot foarte populare in acea vreme erau „bodegile” (termenul „bodega” a devenit cu timpul substantiv comun, el provenind de la numele societatii portugheze „Bodega”, ce detinea o serie de localuri elegante- „Kosman”, „Tripcovici”, imortalizat de I.L. Caragiale in „Micile Economii” etc). Foarte populare la acea vreme erau si restaurantele Monte Carlo, High Life si Kubler, cel din urma intrand in istoria literaturii romane tot datorita lui I.L Caragiale, care, pe durata consumarii a doua halbe de bere a scris schita „Caldura Mare”. Hanul lui Manuc cuprindea un numar mare de restaurante la moda in acea vreme, acestuia alaturandu-i-se si Hanul cu Tei, Hanul Coltii, Hanul Kretulescu, Hanul Galben, Hanul Bazaca, Boema, Iunion, Eforie, Capitol, Teatrul de Vara Herastrau si Gradina Tei. O mare popularitate au castigat si laptariile, in frunte cu „Flora” de pe Soseaua Kisselef, unde se vindeau produse lactate si preparate „la minut”. Perioada interbelica a dus la sporirea numarului de restaurante ca o urmare a cresterii numarului populatiei. 6. Gradinile-restaurante In sezonul cald, bucurestenii obisnuiau sa se plimbe prin parcuri si gradini si sa se opreasca in gradinile-restaurante. Acestea erau asemenea „teraselor” din zilele noastre, ei putand sta la umbra, in plina vegetatie, uneori langa o oglinda de apa si sa savureze in aer liber o rece limonada. Nu de putine ori, atmosfera era acompaniata de tarafuri de lautari si cantareti de muzica populara. Ca si in ziua de azi, isi mai faceau uneori simtita prezenta si stapanii cu papagali ghicitori si cantaretii la cutii muzicale, existenti si in zilele noastre pe „Lipscanie”. Majoriatatea acestor „gradini” se aflau pe Strada 11 Iunie, mai cunoscute fiind „Suzana” (devenita dupa Primul Razboi Mondial „Luzana”) si „Leul si cirnatul”. In afara „gradinilor-restaurant” centrale, existau si o serie de „gradini” de cartier ce aveau ghivece cu leandrii imprastiate printre mese. Pe langa acestea, mai existau si localuri „din gura pietii” mai modeste, unde se serveau „sprituri” (vin cu sifon), „mis-mas” (vin cu apa minerala), „turceasca” sau „taifas” (cafea neagra) si „pricina” sau „galceava” (tuica la toi). 7. Micile distractii Printre preocuparile bucurestenilor secolelor XIX se numarau aruncatul cu sageti (devenit popular in 1870), adica darts-ul din ziua de astazi. Inca de pe atunci, locuitorii Micului Paris puneau pret pe patinajul pe gheata din Cismigiu, plimbarile cu sania, precum si plimbarile cu vaporasele pe Dambovita. In 1880 devin la moda cursele de cai organizate duminica la hipodromul de langa Parcul Herastrau si partidele de golf. In 1890 devine o mare atractie „bataia cu flori” de pe Soseaua Kiseleff. 8. Bordelurile In perioada interbelica, in Micul Paris, ca in orice oras cosmopolit, au aparut o serie de bordeluri, cele mai cautate fiind pe Bulevardul Ferdinand, pe strazile Ion Campineanu si Academiei (mai luxoase, unde clientii erau serviti cu tigari si dulciuri) si Grivitei. Cu toate acestea casele de toleranta despre care se leaga multe legende urbane, se aflau la Crucea de Piatra, cartier care se voia „de lux”, situat intre Vitan si Dristor (denumirea cartierului provenind de la crucea de piatra ramasa nedistrusa din fata unei biserici distruse in Primul Razboi Mondial). [3] Legendele urbane povestesc ca aici au avut loc o serie de crime misterioase, multe dintre „fete” fiind posibile spioance ale NKVD-ului. Acestea frecventau cabareturi precum Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele ale unor hoteluri scumpe precum Bulevard, Lido, Continental sau Ambasador. Concluzii Bucurestiul, inca din perioada antebelica s-a dezvoltat ca un veritabil oras capitala prin multitudinea de facilitati de petrecere a timpului liber. Perioada interbelica a fost, fara dar si poate, cea mai infloritoare perioada din istoria oraselului lui Bucur, plina de prosperitate si eleganta. El a fost denumit Micul Paris nu doar datorita influentelor culturale frantuzesti, a preluarii stilurilor arhitectonice frantuzesti, a urbanismului haussmanian, a elegantei domnilor si domnitelor ce se plimbau la bratla Sosea, ele-imbracate in rochii lungi, dantelate, cu umbrelute iar ei- cu monoclu si palarii, cat si a vietii urbane oferite prin multitudinea de localuri. Asemenea Parisului, si Bucurestiul, Micul nostru Paris, nu parea sa doarma niciodata. autor: Despina Camino [1] Constantin C. Giurescu, „Istoria Bucurestilor din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre”, Editura pentru literatura, 1966, pag. 326
Posted on: Fri, 23 Aug 2013 22:56:06 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015