Alexandru Petria: - Nu sunteți un om care să stea indiferent în propria găoace. Aș vrea să vorbim despre România. Are șanse să-și revină? Mircea Daneliuc: - V-am spus că mă consider expatriat, am vorbit serios. Mă tem că nu sunt singurul. Nu mai intru în teoria care ar trebui să ne lumineze care însingurare ar fi mai adevărată, cea interioară sau diaspora. Credeţi ce doriţi despre mine. Nu ştiu dacă aţi simţit că ţara despre care ştiţi că-i a dvs. vă face neobosită vânt ba din cot, ba din umeri. Te încăpăţânezi să rezişti până în ziua în care-ţi dai seama că, privită de la distanţă, e mai suportabilă. Să-şi revină din ce? Aşa a fost totdeauna, nici nu se simte prea rău. Schimbă bancuri obosite pe net. La câte păcate avem, părem şi incapabili, din nefericire, să ne aleagem isprăvnicia: ’’barbarii de tirani’’ sunt ori şmecheri ori fătălăi. Mă ia groaza atunci când iese lumea în stradă, adică cei două sute de zgribuliţi de la Inter, în timp ce naţiunea îi vizionează critic la televizor. Pe degerăturile lor şi pe scatoalcele de la Jandarmerie se caţără de obicei politicienii cei buni. Nici nu apucă să se usuce cerneala pe ştampila de vot, că te şi anunţă că au făcut, în beneficiul tău, evident, pact cu blestemaţii de ieri. Ai ceva obiecţiuni? Dac-ai fi european, n-ai avea. Nu prea eşti. Nu cunoşti diplomaţia dâmboviţeană, acel lucru subtil, şi, la urma urmei: noi nu suntem ca şi precursorii, nu discutăm mărunţiş, despre ce-au tâlhărit, pentru că, cine ştie, am crea precedentul. Mi-e lehamite rău… Băbăciuni. Mi-e teamă să nu piardă pământ, aşa cum îi văd ahtiaţi după tot ce luceşte. Pot vinde orice, şi de sus şi de jos. Pe tema asta, discuţia pe care o avem riscă să se înfunde… Alexandru Petria: - Dacă discuția nu desfundă niște creiere… Cine știe? E drept că hidoșeniile exteriorizate se văd dacă le pui în față oglinda, dar nu prostia, lipsa de caracter, puturoșenia. Auzindu-vă, câțiva sper că o să înceapă să-și țină ochii mai larg deschiși. Cuvântul unui om ca dumneavoastră contează. Mircea Daneliuc: - Nu am veleitatea asta. Credeți-mă, e complet inutil. N-am reușit niciodată să determin vreo schimbare, decât, cu zgârcenie, în mine însumi. Să vă spun ceva… În trecutul meu a existat un moment în care l-am supărat într-un fel pe Ceaușescu. N-am practicat disidența soft, adică în casă, la telefon, dând interviuri pentru gazete franceze. Presupun că știți, am optat să le arunc public carnetul de partid. Așa a fost să fie. Bun, în nemernicia mea, am avut bănuiala că românii se vor buluci, vor vedea că se poate, vor face la fel și, cine știe, poate că în felul acesta anul ’89 ar fi venit mai devreme. Cunoașteți măcar două cazuri în care cineva să fi făcut ceva similar? Sigur, gestul meu a fost generat de situația lui Glissando. Filmul acela avea actori, colegi cineaști, etc. Într-un fel, mi-am pus pielea pe băț și pentru ei. Știți ce s-a întâmplat? S-a lăsat un vid înghețat în jurul meu, nu mai suna nici telefonul, așteptau să vadă ce pățesc. (dintr-un interviu relativ recent)
Posted on: Wed, 03 Jul 2013 05:05:36 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015