Bucureşti, 11 iulie 1966 Dragă maestre, Îmi îngădui intimitatea cuvântului cu care încep, foarte emoţionat, această scrisoare, sub impresia Lecturilor intermitente dedicate ultimei mele cărţi – O singură iubire. Am lipsit o lună din ţară, (după 20 de ani, drumul meu peste care căzuse o neaşteptată barieră, s-a deschis) şi la întoarcere, adică azi, un bun prieten mi-a adus Gazeta literară. Lectura m-a dus în urmă cu mulţi ani, vreo 28, şi mi-am amintit altă cronică sub semnătura d[umneavoa]stră, când, ca şi acum, mi-ar fi fost greu să-mi exprim bucuria că este cineva care simte şi înţelege cât n-ai sperat. Şi ce altă mulţumire mai mare, mai adâncă aş fi putut să am atunci, la întâia carte, ca şi acum după 28 de ani, cu trudă ajuns la al treilea volum din aceeaşi carte pe care încă nu ştiu cum şi când o voi încheia. Nu cred că sunt exaltat, dar citind cronica de azi mi-am spus: mai viu, mai complet şi mai generos nu se va scrie niciodată despre nişte cărţi scrise, cum s-ar zice, cu mâna stângă. N-am avut niciodată ambiţii de scriitor şi aş putea să spun chiar că nu le am nici acum; scriind am vrut să-mi lămuresc, întâi, mie o experienţă (în fond obişnuită) foarte complicată totuşi pentru povestitor, adică voind să spun lucruri simple mă temeam să nu le complic prea mult şi să le falsific. Viaţa trăită oricum ar fi are frumuseţea aspră a adevărului, se împletesc în ea multe sensuri, greutatea cea mai mare pentru povestitor este să le împletească, totuşi, cu simplitate. Eu ştiu că n-am reuşit în ansamblu, trebuie să mai scriu încă mult pentru ca subtitlul de roman care să dă uneori cărţii mele să fie meritat. Totuşi nu intenţionez să-mi scriu amintirile, la zi, ar trebui să mai trăiesc două-trei vieţi; în cele încă trei volume proiectate m-aş mulţumi să povestesc experienţa strictei tinereţi, adică faza acelor dibuiri, care în cele din urmă îţi dau certitudinea drumului bun. Mă las de vorbă, totuşi nu vreau să vă obosesc cu informaţii, de fapt, inutile. Nu vă pot spune nimic nou, dumneavoastră aţi înţeles tot şi asta e marea mea bucurie pe care simt nevoia să v-o împărtăşesc. Nu ştiu cum să vă mulţumesc, cuvintele nu mă ajută destul, aş vrea să vă fac un portret, un bronz în care să pun cât de puţin din emoţia şi bucuria rară pe care o simţi întâlnind un om care-ţi dă certitudinea că nu te-ai străduit în zadar. Rămâne ca dumneavoastră să acceptaţi sau nu propunerea mea. Vă promit să nu vă necăjesc prea multe şedinţe. Îmi voi organiza lucrarea făcând mai întâi o schiţă în lut pe care s-o dezvolt singur şi s-o confrunt mai târziu, iarăşi, într-o şedinţă sau două. Cu voia dumneavoastră am să vă fac o vizită la muzeu şi o să-mi spuneţi dacă acceptaţi şi când anume putem începe. Al dumneavoastră cu cea mai sinceră recunoştinţă, Ion Vlasiu [Maestrului Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr. 122. Loco. Personal; Expeditor – Ion Vlasiu, Strada Ermil Pangrati, nr. 29, Bucureşti].
Posted on: Sat, 19 Oct 2013 15:59:55 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015