CEDO. Cauza Cobzaru împotriva României, sau cum Statul Roman este bun de plata pentru ca un politist a tras mortal un glonte intr-un faptuitor prins in flagrant. În Monitorul Oficial nr. 666 din 30 octombrie 2013 s-a publicat Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 iunie 2013 în cauza Gheorghe Cobzaru împotriva României. La originea cauzei se află cererea nr. 6.978/08 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Cobzaru, a sesizat Curtea la 27 august 2007 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Reclamantul s-a plâns, în special, de uciderea fiului său de către un agent de poliţie şi de ineficienţa anchetei penale deschise în urma acestui eveniment. 1. Versiunea reclamantului Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Bucureşti. La 19 septembrie 2006, orele 3:30, el şi soţia sa au auzit un foc de armă, au ieşit în curte şi l-au găsit pe fiul lor, Adrian Cobzaru, în vârstă de 22 de ani, întins la pământ, la 3 metri de uşa de la intrare. Au văzut că fiul lor era rănit la gât şi că poliţistul AS, care îl ţinea pe acesta de braţul stâng, tocmai punea arma deoparte. Poliţistul nu purta uniformă şi mirosea puternic a alcool. Poliţistul le-a spus că Adrian Cobzaru furase o maşină. În timp ce reclamantul şi soţia sa încercau să-şi salveze fiul, poliţistul vorbea la telefon cu superiorii săi. Acesta le spunea: “Şefule, l-am omorât, aranjează tu totul”. Urmând sfaturile poliţistului, soţia reclamantului a presat rana cu o cârpă pentru a reduce hemoragia. La scurt timp după toate acestea, poliţistul a sunat la salvare, pretinzând a fi un vecin. În cursul acestui apel, reclamantul şi soţia sa l-au dus pe fiul lor la maşina poliţiei. Erau de faţă 11 vecini ai reclamantului. Când au ajuns la maşină, fiul lor deja decedase. Douăzeci de minute mai târziu, în timp ce fiul lor era încă întins la pământ, lângă maşina poliţiei, la locul faptei a sosit o a doua maşină a poliţiei. Din aceasta a coborât poliţistul BL, care s-a îndreptat către reclamant. Reclamantul şi soţia sa i-au cerut să îl ducă pe fiul lor la camera de gardă. Atât BL, cât şi AS au refuzat să-l transporte, pe motiv că sângele care îi curgea din răni ar fi putut păta maşina. Ei i-au cerut reclamantului să aştepte sosirea superiorului ierarhic. Ca răspuns la insistenţele membrilor familiei reclamantului şi ale vecinilor prezenţi la faţa locului, poliţiştii au acceptat în final să îl transporte pe Adrian Cobzaru la spital. La spital s-a înregistrat decesul lui Adrian Cobzaru. 2. Versiunea Guvernului În noaptea de 19 septembrie 2006, poliţiştii AS si LB l-au surprins pe fiul reclamantului, Adrian Cobzaru, furând marfă dintr-un camion. Câteva momente mai târziu, Adrian Cobzaru a încercat să fugă cu o maşină. Poliţistul AS l-a urmărit. La un moment dat, fiul reclamantului şi-a abandonat vehiculul şi a încercat să fugă. Poliţistul AS l-a urmărit şi a tras 3 focuri de avertisment pentru a-l opri din fugă. Adrian Cobzaru a refuzat să se conformeze şi s-a refugiat în curtea casei părinţilor. Poliţistul a perceput silueta fugarului, a tras al patrulea foc de armă, din stradă, încercând să îl nimerească la nivelul picioarelor, dar, din cauza iluminării slabe, glonţul l-a atins la nivelul gâtului. În acelaşi moment, reclamantul şi soţia sa au ieşit din casă şi l-au găsit pe fiul lor, rănit la gât, prăbuşindu-se la pământ. Poliţistul l-a sfătuit să folosească o cârpă pentru a presa pe rană. La ora 3:23, a sunat la serviciul de urgenţă. Fără a aştepta sosirea ambulanţei, poliţistul l-a transportat în cele din urmă pe fiul reclamantului la spital. Acesta a fost adus la 3:38. Decesul a fost înregistrat la ora 3:50. 3. Procedura La 18 decembrie 2006, reclamantul a depus, în faţa Tribunalului Bucureşti, plângere penală pentru omor, împotriva poliţistului AS în baza art. 174 din Codul penal. Prin ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 11 octombrie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a respins plângerea reclamantului. Parchetul şi-a întemeiat hotărârea de declaraţiile poliţistului AS. Procurorii au considerat că nu există nicio probă care să ateste refuzul poliţiştilor de a-i acorda ajutor fiului reclamantului. Ei au concluzionat că poliţistul a acţionat în conformitate cu art. 34 şi 35 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, nu cu intenţia de a provoca decesul lui Adrian Cobzaru, ci doar de a-l aresta. La 22 decembrie 2007, procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a confirmat neînceperea urmăririi penale, reţinând “lipsa oricărei îndoieli cu privire la legalitatea uzului armei de către poliţist”. Reclamantul a contestat ordonanţa procurorului-şef pe baza concluziilor unei expertize medico-legale efectuate la Institutul de Medicină Legală “Mina Minovici” Bucureşti care contrazicea declaraţiile poliţiştilor. Prin Hotărârea din 14 martie 2008, Tribunalul Bucureşti a anulat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis dosarul la parchet în vederea reluării urmării penale pentru omor. Tribunalul a constatat că procurorii au adoptat în integralitate versiunea oferită de poliţist, fără a verifica, în mod obiectiv, dacă aceasta era sau nu confirmată de elementele de probă adecvate şi suficiente. Procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Prin Decizia din 3 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat Hotărârea din 14 martie 2008 şi a respins recursul introdus de parchet. După câteva luni, reclamantul a depus mai multe plângeri în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi în faţa Consiliului Superior al Magistraturii pentru a denunţa pasivitatea autorităţilor în ceea ce priveşte ancheta în cazul decesului fiului său. La 26 ianuarie 2009, procurorul ABG din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a constatat că Hotărârea definitivă din 14 martie 2008 dispunea ca parchetele să reia urmărirea penală pentru omor. La rândul său, acesta a delegat Poliţiei Municipiului Bucureşti sarcina de a continua cercetarea penală pentru omor. La 16 martie 2009, Serviciul de inspecţie judiciară pentru procurori a trimis o scrisoare reclamantului în care se afirmă faptul că la 28 iulie 2008 cauza a fost atribuită unui procuror, la 22 ianuarie a început o anchetă pentru infracţiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. i), 176 lit, g) din Cod penal şi că între iulie 2008 şi ianuarie 2009 ancheta penală nu s-a efectuat din motive obiective, justificate atât de volumul mare de muncă, cât şi de transferurile de procurori. La 15 iulie 2009 s-au efectuat tiruri într-un poligon, în septembrie 2009 s-au audiat martori, la 27 ianuarie 2010 s-a ordonat o expertiză tehnică pentru identificarea urmelor suplimentare ale focurilor de armă trase la 15 iulie 2009, iar prin Ordonanţa din 20 iunie 2012, procurorul BE din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a pronunţat scoaterea de sub urmărire penală cu privire la AS. Reclamantul a formulat o plângere împotriva acestei ordonanţe. La 10 septembrie 2012, procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a respins obiecţia reclamantului şi a confirmat Ordonanţa din 20 iunie 2012. Reclamantul a introdus o plângere împotriva acestei ordonanţe. Prin Hotărârea din 28 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a admis plângerea reclamantului, a anulat ordonanţa din 20 iunie 2012 şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în vederea redeschiderii urmăririi penale pentru omor împotriva poliţistului AS. 4. Pretenţiile în drept ale reclamantului Invocând art. 2 din Convenţie, reclamantul se plânge de uciderea fiului său de către poliţistul AS şi de lipsa unei anchete efective care să aibă drept scop sancţionarea celui responsabil. Reclamantul afirmă că ofiţerul l-a împuşcat pe fiul său şi a refuzat să îi acorde primul ajutor şi să îl transporte la spitalul de urgenţă. Art. 2 din Convenţie prevede: “1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul in care infracţiunea este sancţionată cu aceasta pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la fortă: a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurectie”. 5. Motivarea Curţii Curtea constată că, în speţă, a fost deschisă o anchetă penală de către autorităţi în urma plângerii formulate de reclamant. Această anchetă s-a încheiat la 11 octombrie 2007, în urma pronunţării neînceperii urmării penale, pentru a fi redeschisă la 3 iunie 2008, încheiată la 20 iunie 2012 şi redeschisă, din nou, la 28 noiembrie 2012. Principiile generale în materie de obligaţii pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie şi utilizarea de către funcţionarii statului a forţei letale sunt rezumate în Hotărârea Soare şi alţii. Curtea reaminteşte în continuare responsabilitatea care îi revine, de a examina cu deosebită atenţie pretinsa încălcare a acestei dispoziţii, luând în considerare nu doar actele funcţionarilor statului care au recurs efectiv la forţă, ci şi toate circumstanţele în privinţa acestora, în special pregătirea şi controlul exercitat asupra acestora (McCann şi alţii împotriva Reatului Unit, 27 septembrie 1995). Curtea concluzionează că legislaţia naţională nu conţinea, la momentul faptelor, nicio altă dispoziţie care să reglementeze utilizarea armelor de foc în cadrul operaţiunilor poliţieneşti, cu excepţia obligaţiei de somaţie şi că aceasta nu includea nicio recomandare privind pregătirea şi controlul operaţiunilor în cauză. De asemenea, Curtea observă că, în speţă, era vorba despre o operaţiune poliţienească în care poliţistul a trebuit să reacţioneze fără a se pregăti şi, în acest caz, este necesar ca sfera de aplicare a obligaţiei pozitive ce revine autorităţilor interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină exorbitantă. Totuşi, Curtea subliniază faptul că trebuia ca reacţiile spontane ale poliţistului să fie compatibile cu instrucţiunile relevante în materie de intervenţii poliţieneşti. Curtea consideră că lipsa unor reguli clare poate explica reacţia poliţistului AS, care a tras un foc de armă în direcţia lui Adrian Cobzaru pentru a-l prinde, deşi acesta nu era, în mod clar, înarmat. Poliţistul a acţionat astfel în mod total autonom, luând iniţiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă beneficia de o instrucţiune corespunzătoare. Autorităţile române nu au făcut, la momentul faptelor, tot ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru a oferi cetăţenilor nivelul de protecţie necesar, în special în situaţiile privind recurgerea la o forţă letală, precum şi pentru a contracara riscurile reale şi immediate pentru viaţă pe care le pot genera, chiar şi în mod excepţional, operaţiunile poliţieneşti. În ceea ce priveşte derularea faptelor, Curtea observă că părţile sunt de acord că autorul focului de armă a fost poliţistul. Versiunile părţilor diferă în privinţa circumstanţelor în care poliţistul a provocat moartea fiului reclamantului. În acest sens, Curtea constată că autorităţile interne nu au stabilit nici distanţa reală a focului de armă, nici traiectoria sa. Nicio autoritate internă nu s-a pronunţat definitiv asupra lor. În aceste condiţii, nu se poate spune dacă autorităţile au dorit cu adevărat să afle dacă decesul lui Adrian Cobzaru a fost provocat de cauze accidentale. Insuficienţa elementelor concrete şi a probelor împiedică o apreciere a Curţii cu privire la faptele în cauză, întemeiată doar pe constatările făcute de autorităţile naţionale. Curtea consideră că, având în vedere derularea faptelor, trăgând un foc de armă în direcţia fiului reclamantului pentru a-l prinde, în plină noapte, poliţistul nu a luat toate măsurile de precauţie suficiente pentru a-i proteja viaţa, în contextul lipsei unor reguli clare privind folosirea armelor de foc de către forţele de ordine. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că, întrucât autorităţile române nu au demonstrat că forţa potenţial letală utilizată împotriva fiului reclamantului nu a depăşit ceea ce “era absolut necesar”, că era “strict proporţională” şi că urmărea unul din scopurile urmărite de art. 2 alin. (2) din Convenţie, răspunderea statului este angajată în speţă. Prin urmare, a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material. În ceea ce priveşte modul de derulare a anchetei, Curtea constată că nu reiese că reclamantul ar fi fost implicat în mod adecvat în cadrul actelor de anchetă, informat sau consultat cu privire la probele ori mărturiile propuse de autorităţi. Curtea constată că, la mai mult de 6 ani de la evenimente, ancheta efectuată de parchet cu privire la operaţiunea poliţienească efectuată de AS este încă pedinte. Curtea consideră că este vorba despre o perioadă de timp foarte lungă ce riscă să complice colectarea de către autorităţile naţionale a probelor şi stabilirea faptelor. În lumina elementelor de mai sus, Curtea concluzionează că procedurile efectuate în ceea ce priveşte operaţiunea poliţienească din 19 septembrie 2006 nu pot constitui o anchetă rapidă şi eficientă. În consecinţă, Curtea reţine că autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală care rezultă din art.2 din Convenţie. În consecinţă, s-a produs o încălcare a acestei dispoziţii sub aspect procedural. Ţinând seama de circumstanţele cauzei, Curtea, pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, consideră că este necesar să i se acorde reclamantului 30.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
Posted on: Fri, 01 Nov 2013 12:34:29 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015