Cand eram mica, tata mi-a spus ca sufletul meu este un castel. Ca indiferent de luptele care se dau inafara lui, eu trebuie sa pastrez interiorul frumos si curat. Sa nu il aglomerez cu lucruri inutile si sa nu primesc pe oricine inauntru. Mi-am si notat aceasta idee, intr-unul dintre primele mele jurnale, dar, odata cu trecerea timpului, i-am uitat sfatul. Asa ca, am primit in sufletul meu pe oricine a dorit sa intre, fiind poate mult prea ospitaliera. Dezamagirile, insa, m-au schimbat, facandu-ma sa ma tem de aceia care ar putea da buzna, aducand cu ei rautati, interese proprii si fara nici un sentiment frumos. Asta, pentru ca au fost oameni care au navalit in sufletul meu aducand cu ei minciuni si "te iubesc"- uri pline de ipocrizie. Altii au intrat aducand dupa ei noroi si obligandu-ma sa fac mult timp curat in urma lor. Iar atunci cand au plecat au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun si mai frumos, lasandu-ma saraca si singura. Au fost si oameni ca care am comunicat intr-un fel ridicol, tinandu-i afara, in fata usii sufletului meu, pentru ca mi-a fost teama sa le permit sa intre. Si, de multe ori, am gresit. Pe altii i-am rugat sa intre, atunci cand m-am simtit prea singura. Si astfel, castelul meu a fost vizitat de fel si fel de oameni. Oameni buni, oameni rai, oameni sinceri si oameni falsi. Oameni care au contat si simpli trecatori care nu au lasat nici o urma si nici o amintire. Unii au ramas in castel, altii au plecat, unii au fugit, iar cativa au promis ca se vor intoarce. Unii dintre cei care au plecat au lasat marturii ale trecerii lor prin castelul meu: dor, regrete, dezamagiri, intrebari fara raspuns, lacrimi si dureri. Foarte putini au lasat ceva frumos si bun: amintiri frumoase, lectii pretioase de iubire. Cu toate acestea, am trait mai multe povesti de iubire. Pentru ca iubirea ofera fel si fel de povesti. Sunt povesti frumoase, trecatoare, amagitoare, menite doar sa ne ofere experiente, lectii, amintiri. Sunt povesti care ne aduc atata dezamagire, incat ne fac sa nu mai credem in iubire, sa nu ne-o mai dorim si sa ne condamnam la singuratate. Sunt povesti de iubire care ne vindeca de rani lasate de iubiri trecatoare si care ne fac sa cunoastem iubirea adevarata; sunt povesti de iubire dupa care regretam, intrebandu-ne mereu "cum ar fi fost daca...?"; sunt povesti de iubire in care doar unul iubeste, sperand ca va fi la randu-i iubit inapoi; sunt povesti de iubire scurte, care se transforma, cu timpul, in prietenii frumoase. Mai sunt si povesti de iubire care exista numai in visele noastre, poate pentru ca iubirea nu ne este impartasita de celalalt, sau poate pentru ca destinul nu vrea sa ne permita sa traim acea poveste. Si mai sunt povesti de iubire pe care le traim mult timp, in sufletul nostru, dupa ce ele s-au terminat. Nici o poveste nu seamana cu cealalta, chiar daca toate au in comun iubirea. Din fiecare invatam ceva, altceva, despre noi insine, despre oamnei, despre viata sau lipsa ei. Si dupa fiecare poveste, desi nu mereu ne schimbam, mereu ne reinventam. Devenim mai naivi sau mai realisti, mai curajosi sau mai tematori, mai increzatori sau mai sceptici, mai buni sau mai rai, mai calzi sau mai reci - iar, intr-un final, ne regasim. Fiecare dintre povestile mele de iubire m-a invatat ceva. Am invatat sa astept, sa pierd, sa iert - si chiar sa urasc. Am invatat sa renunt, sa ma prefac, sa mint, sa ma mint, sa insel, sa ma insel... Am invatat ca a astepta dupa altii inseamna timp pierdut si amanari inutile. Am invatat ca nu are rost sa ma zbat sa fac parte dintr-o viata in care nu sunt dorita si nici sa raman in locuri unde nu mai am nici un rost. Am invatat sa fiu mai rezervata in a ma implica sufleteste si sa fac diferenta intre cei care ma iubesc si cei care doar ma folosesc. Am invatat ca ratiunea nu poate fi mereu in consens cu inima - si ca ambele pot fi supuse ratacirilor. Am invatat sa respect si sa accept alegerile celorlalti, chiar daca acestea imi influenteaza viata si imi rastoarna universul. Am invatat ca iubirea nu trebuie pazita. Am invatat ca nu merit sa plang dupa oamenii care nu m-au iubit si care m-au abandonat. Ca aceia care m-au insotit o perioada pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu au fost decat niste umbre, care doar m-au privat de soare... Am invatat ca responsabila pentru toate evenimentele care contureaza, mai mult sau mai putin, viata unui om, e iubirea. Ca fericirea dar si toata nefericirea, durerile si bucuriile, momentele de extaz precum si decaderile, iluziile si praful ce ramane uneori in urma lor, transformarea si statornicia care definesc viata sunt controlate, intr-un mod haotic, de iubire si de modul in care noi, oamneii, ne abandonam ei. Pentru ca oamenii nu pot trai fara iubire si nu sunt meniti sa fie singuri. Pentru ca, oricat de impliniti ar fi in plan familial, social, profesional, material sau de orice alt aspect ce banalizeaza existenta umana, nu pot fi completi, fara un suflet alaturi. Uneori, in goana dupa iubire acestia ajung in impasuri si sunt fortati sa faca alegeri care de multe ori ii poarta pe cai si mai pline de disperare. Insa multi dintre ei nu realizeaza importanta si valoarea unui sulfet pereche, alaturi de care sa imparta pamantul, aerul, orizontul si viata si prefera sa se arunce orbeste, in povesti de iubire incerte. Pentru ca iubirea nu este rationala si nu putem alege pe cine sa iubim. Pentru ca la capatul tuturor luptelor interioare intre inima si ratiune, INIMA ESTE CEA CARE IA DECIZIA FINALA...
Posted on: Tue, 20 Aug 2013 22:09:05 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015