Ce simplu-ar fi să n-avem nume, Să nu vorbească alţii despre noi prin lume, Decât ca despre “cei ce nu pot fi numiţi. Şi e nepotrivit, dar ei sunt cei mai potriviţi.” Ce simplu-ar fi să n-avem voci, Cu promisiuni şi vorbe să nu mă sufoci S-avem doar buze care se-ntâlnesc constant, Ba de nepovestit aici, ba elegant. Ce simplu-ar fi să n-avem aşteptări, Dezamăgirea n-ar fi una dintre stări, Ne-am scrie visele într-un caiet subţire Să-i facem foile, pe rând, o amintire. Ce simplu-ar fi să n-avem viitor, Am sta o viaţă-ntreagă-n dormitor, Să crească anii peste noi, mărunt, mărunt, Să se-amestece cearşafu-n părul meu cărunt. Ce simplă ar fi fost adolescenţa, Dacă ne-am fi simţit încă de-atunci prezenţa, N-ar mai fi fost atâtea resemnări, Eşecuri, frici şi alte false frustrări. Ce simplă ar fi fost iubirea, Dacă-ţi găseam de la-nceput privirea, N-am mai fi iubit, aşa, de plictiseală, Pe-oricine ne cădea pe-atunci în poală. Dar ce imposibil-ar fi să nu ne-avem pe noi, N-aş mai putea fi unul dintre “amândoi”, Aş avea şi eu, ca alţii, o voce şi un nume, Dar fără tine, eu nu-nţeleg această lume.
Posted on: Fri, 06 Sep 2013 13:07:31 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015