Cred ca OMUL este o “ Trestie ganditoare” printre oameni Vorbim despre fiinţa cea mai complexă întâlnită în universul nostru cognoscibil, atâta vreme cât “Omul este o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare”, aşa cum a lăsat adânc încrustat în mintea noastră filosoful francez Blaise Pascal. Când începem să analizăm cu atenţie problema şi s-o judecăm într-un mod realist, vedem că deodată altruismul dispare cu desăvârşire, vedem că omul nostru e cel care nu vrea decât să-şi vadă traiul său şi a celor foarte apropiaţi lui cât mai bun, vedem că fiecare se vrea a fi cât mai frumos şi mai bogat, cât mai inteligent şi cât mai sus într-o funcţie publică, iar atunci, pentru mine, mai rămâne o singură întrebare: oare, Bunul Dumnezeu, la facerea lumii, a vrut ca noi să fim astfel, sau noi care suntem ca “o trestie gânditoare”, pur şi simplu, ne-am transformat în simpli creatori de unelte care mai mult distrug şi diluează esenţa umană? Sau tot datorită faptului că omul e un lucru care cugetă, viaţa l-a împins la condiţia de a fi şi imbecilul vierme de pământ, care duce în acelaşi adânc vremelnica şi deşarta bogăţie a lumii acesteia, dovedindu-se, până la urmă, doar depozitarul adevărului relativ şi o biată îngrămădire de incertitudine şi eroare Deseori, am ajuns la concluzia că în măsura în care omul poate să facă aproape tot ceea ce-şi doreşte, chiar dacă pentru realizarea scopului propus este nevoit să piardă o mare parte din viaţă, simte mereu în suflet neîmplinirea şi insuficienţa vectorilor săi existenţiali! Cred că în general, omul nu reuşeşte să realizeze lucrurile pe care şi le-a propus, deoarece, fie nu vrea cu adevărat să le realizeze, fie datorită faptului că în procesul realizării scopului propus apar dificultăţi care-l fac încetul cu încetul pe cel în discuţie să renunţe la terminarea acţiunii gândite. …ajungând să credem că omul este un animal care se conduce după schema atotprezentă şi atotputernică a volutelor verbale, a stereotipurilor retorice şi a maximelor insolite, mai ales că fiinţa aceasta fragilă se comportă în toate cele, ca şi când ar fi nemuritoare, deşi se dovedeşte atât de slabă în plan psihic, atât de fragilă, “ca o trestie gânditoare” cum a definit-o Pascal, dar se comportă şi capătă mentalitatea unui atotputernic, neobosit şi invincibil! Din păcate, şi vreau să înţelegeţi această expresie ca o traiectorie posibil viciată a fiecăruia dintre noi, vine o vreme când, pentru a merge mai departe, trebuie să „omori“ în tine reprezentări vechi, resentimente, tristeţi, amintiri, speranţe, visuri, iar orice conversiune sau început al unei noi perspective presupune o golire de ceea ce a fost până atunci în sufletul nostru, în lumea dimprejurul nostru. Un astfel de gol anunţă promisiunea unui început, degajarea unei noi căi, făurirea unui om care n-a mai fost vreodată, iar un pas înainte poate însemna şi poziţionare negativă faţă de ceea ce a fost, ca o evaluare ultimativă sau o suspendare absolută în viitor. Din nefericire, omul are o apetenţă deosebită de a merge pe logica acumulării, a depozitării în “bârlog” a bunurilor necesare sau mai puţin necesare, fără a cultiva şi filosofia înlăturării inutilului, a renunţării, a uşurării trupului şi a sufletului, deoarece vrem prea mult, din ce în ce mai mult. De fapt, poate că ne este greu să ne despărţim de haine vechi, de cunoştinţe vechi, de idei vechi şi de multe ori, poate, chiar nu ştim ce să facem cu lucrurile inutile, când încercăm să le păstrăm sau, cel puţin, să le dosim în subconştientul mentalului nostru, în străfundurile vieţii noastre psihice. Nu avem curajul să o rupem cu trecutul, cu „omul care a fost în trupul nostru“, chiar dacă speranţa apare în spaţiul unei rupturi, în intervalul unei nemulţumiri, în perspectiva unei noi fundări, iar dacă ea nu îşi justifică apariţia când mulţumirea sau fericirea sunt pregnante, începi să speri la ceva mai bun, din simplul motiv că o mare parte din ceea ce este acum te dezamăgeşte.
Posted on: Sat, 19 Oct 2013 23:07:45 +0000