Când lipseşte simţirea comuniunii personale cu Dumnezeu, lesne Dumnezeu este obiectualizat (este tratat ca un obiect) şi transformat într-un idol. Mai apoi, acest idol este încadrat de alte valori obiectualizate, care îi elimină prezenţa, distrugând orice comuniune cu El. Mai mult, valorile acestea creează omului o anume suficienţă de sine, care la rândul ei cultivă ipocrizia şi îl face să îi judece şi să îi condamne pe ceilalţi, considerându-se îndreptăţit spre aceasta. De aceea Hristos condamnă aspru idolii acestei vieţi morale şi religioase obiectualizate. înfierează pietismul, rugăciunea, postul, şi milostenia pe care fariseii le prezentau ca valori în sine, nu ca mijloace de raportare la Dumnezeu, de dobândire a dragostei faţă de El. Valorile care se formează şi predomină în viaţa unei anumite comunităţi au o mare importanţă pentru coerenţa şi corecta funcţionare a acesteia. Acelaşi lucru e valabil şi pentru poruncile sau normele religioase, care sunt adoptate ca valori consfinţite în cadrul unei comunităţi. Insă, din punctul de vedere al moralei creştine, consacrarea poruncilor lui Dumnezeu ca valori sociale sau morale comportă un mare pericol, căci face ca poruncile dumnezeieşti să devină autonome, pierzând caracterul lor interpersonal. încetează de-a mai fi considerate expresii ale voii dumnezeieşti ori lucrări ale unui Dumnezeu personal şi sunt tratate ca deontologii impersonale sau valori în sine. Virtuţile religioase conţin valori. De altminteri, şi etimologic vorbind, Ťαξίαť (valoarea) este ceea ce duce (άγει.), ce poartă undeva. Valoarea nu este un bine de sine stătător, ci un mijloc care duce către bine. Dacă nu duce către bine, ci spre rău, devine non-valoare. Iar virtutea (αρετή) este mişcare ce duce la adevăr. Dacă nu duce la el, ci la minciună, nu este virtute, ci răutate. Virtutea există pentru adevăr şi nu adevărul pentru virtute. De altfel, precum cunoaştem din experienţă, acelaşi lucru poate fi întrebuinţat şi ca bun şi ca rău. Poate deveni valoare, dar şi non-valoare. Factorul normativ sau etalonul este persoana umană. De pildă, energia nucleară se poate folosi spre bine, dar şi spre rău. Poate fi binefacere, dar şi dezastru. Aceasta e valabil şi pentru oricare alt lucru sau pentru aşa-zisele valori morale ori religioase. Nimic nu reprezintă un bine în sine, în afară de Dumnezeu şi de comuniunea cu El. Dar, pe de altă parte, putem spune şi aceea că nimic nu poate fi considerat drept rău în sine, în afară de lepădarea de Dumnezeu sau de părăsirea Lui, adică de păcat36. Virtuţile religioase sunt bune şi conţin valori nu atunci când sunt cultivate pentru ele însele, în sine, ci când sunt privite din perspectiva raportării omului la Dumnezeu. Virtutea este autentică şi rodeşte doar când cultivă smerenia. Fără aceasta se denaturează şi se pierde. Smerenia, caracteristică lui Dumnezeu însuşi, alungă păcatul şi dă valoare virtuţii. Dumnezeu, izvorul binelui, transcende orice reprezentare a binelui creat.
Posted on: Fri, 19 Jul 2013 06:53:30 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015