DACA TOT AM DESCHIS SUBIECTUL CU FANFARA NOASTRĂ VĂ PREZINT UN ARTICOL FRUMOS DESPRE COMUNITATEA NOASTRA SCRIS DE UN BUN PRIETEN SI COLEG, INV. TOMA CIOBANU, IN ANUL 2010 CAND A PARTICIPAT LA HRAMUL PAROHIEI NOASTRE În primăvara acestui an am primit o invitaţie. Aceasta venea din partea unui coleg drag nouă pentru felul lui de a fi, pentru calitatea lui umană şi dublu profesională – preot şi profesor de religie, Marian Stărică. Invitaţia era pentru data de 9 septembrie, ziua Sfinţilor Ioachim şi Ana – ocrotitorii parohiei Balta Arsă, ziua de hram a aşezării. Un crâmpei de gând m-a făcut să mă întreb ce-aş putea căuta, ce-aş putea vedea într-un cătun în care sunt doar câteva case şi unde majoritatea, zice-se, este formată din oameni foarte saraci. Dacă nu dădeam curs invitaţiei, eu aş fi fost cel care pierdea. Mult şi multe! Vara s-a scurs aproape fără băgare de seamă! Ziua amintită mai sus a venit cu o aură de toamnă veritabilă. Nori groşi. Un pic de ploaie. Ploii de toamnă nu-i stă bine fără un vânt pe care trebuie neapărat să-l simţi. Împreună cu doamna profesoară Rodica Abăcioaiei, cu doamna învăţătoare Elena Viciriuc, cu domnişoara profesoară Maria Atodiresei (de la Şcoala nr,1 Flămînzi) şi domnişoara profesoară Marinela Burecic (Şcoala Nr.2 Flămînzi) purcedem la drum cu maşina ultimei. Drum cunoscut. Până la un moment dat. Acel moment a sosit atunci când, din Corni, am făcut-o „hăisa” (după cum ne-a îndrumat un localnic) prin pădure! Orice drum prin mijlocul naturii este o desfătare! Acel drum a fost ceva mai mult! Intrăm în Balta Arsă. Nu a fost aşa cum mulţi s-ar aştepta! Oamenii ne-au îndreptat cu multă bunăvoinţă, cu zâmbet neprefăcut spre lăcaşul de cult. Am ajuns la destinaţie. Biserica este construită pe un deal de pe care se vede satul în toată frumuseţea lui. Imaginaţi-vă casele aşezate aşezate într-un runc, înconjurate de jur împrejur de pădure. Mergeţi cu gândul la culorile pădurii aflate în pregătirea ei pentru iarnă. Nu vă pot descrie acel loc decât folosind cuvintele lui Nicolae Bălcescu în care se referea la Transilvania: un loc binecuvântat de Dumnezeu. Biserica, micuţă, aflată în construcţie-în interior erau schele pentru pictură-era plină de oameni. Mulţi erau afară. Din biserică se auzeau cîntece specifice unui asemenea eveniment creştin. A doua impresie (prima a fost aceea referitoare la oamenii aşezării) a fost la fel de puternică: vocile preoţilor participanţi la sfânta slujbă erau cu adevărat deosebite. La un moment dat au apărut nişte oameni cu instrumente de suflat. Am avut ocazia să stau de vorbă cu nea Ghiţă Matei, unul din membrii fanfarei din Balta Arsă. Este un „vorbalniţ”, deschis la vorbă şi la suflet. Mi se confirmă un lucru pe care-l ştiam: ceea ce fac aceşti oameni este un lucru făcut pur şi simplu din plăcere, din iubire faţă de muzică, faţă de frumos. Nu aşteaptă niciodată răsplată financiară pentru munca lor! Lângă ei era viceprimarul comunei Corni, Ilie Oniciuc. El răspundea de ridicarea potenţialului de a sufla în instrumente, administrându-le membrilor fanfarei câte un „întăritor”, discutând cu ei aşa cum discută nişte vechi prieteni. În tot acest timp am văzut o doamnă care se mişca precum o umbră. Fără a deranja pe cineva, fără a se băga în seamă, rezovând anumite probleme specifice unui moment festiv. Din vorbă în vorbă am aflat că doamna este prezbitera Andreea. Ulterior am avut plăcerea unei discuţii cu soţia preotului Marian Stărică şi m-am convins încă o dată ce înseamnă acel bun simţ ancestral, ce înseamnă modestia, ce înseamnă implicarea într-o acţiune fără a vorbi prea mult şi fără a aştepta laude. Din punctul acesta de vedere, Dumnezeu a făcut un lucru nemaipomenit întâlnindu-i şi trimiţându-i împreună pe drumurile vieţii. La rândul lui, preotul paroh este un om care pune suflet în toate lucrurile pe care le face, care a muncit fizic – şi continuă să lucreze – cot la cot cu meseriaşii care lucrează la definitivarea lucrării sfântului lăcaş. După săvârşirea slujbei am putut vedea, prin zâmbetul părintelui Marian, bucuria din sufletul său pentru faptul că noi am fost în acele momente lângă el. Atunci mi-am adus aminte de începuturile mele profesionale. Doamne, mulţi ani au mai trecut de atunci! În curtea şcolii – unde se făceau toate pregătirile privitoare la „partea tehnică” – am văzut un microbuz cu numere de Germania. Mergând să gustăm din cele pregătite pentru fericitul eveniment (doamnele care au făcut mâncarea s-au întrecut pe ele, primind calificativul suprem şi un bonus pe deasupra!) s-a dezlegat şi misterul prezenţei acelei maşini nemţeşti: erau patru nemţi care au ţinut, prin intermediari de toată lauda, să participe la eveniment. Acest lucru a fost urmarea unei vizite făcute cu un an înainte de o familie din Germania. Nu vă pot spune fericirea pe care am „citit-o” pe feţele acelor oameni în momentul în care au început să mănânce din bunătăţile de pe masă! Erau de-a dreptul entuziasmaţi de calitatea bucătăriei româneşti! Un alt moment foarte gustat de prietenii veniţi din cele străinătăţuri a fost acela când a început să se audă fanfara care a desfătat auzul asistenţei cu piese îndrăgite din folclorul românesc. Ca o dovadă că le-a plăcut şi această parte a acţiunii stau zecile de minute de film pe care le-au făcut! Şi au avut ce filma! Ca să mă înţelegeţi, ar trebui să-l vedeţi pe nea Luţă, toboşarul fanfarei! Este vedeta formaţiei şi este conştient de statutul său pe care îl poartă cu multă mîndrie dar cu reţinere şi bun simţ! Un moment aparte a fost cel în care preoţii Peţenchea, Pomparău, Pînzaru, Botezatu, Oniciuc, Lăzărescu şi Curelaru au înălţat cântarea „Mulţi ani trăiască!” în cinstea gazdelor minunate care ne-au făcut să ne simţim excelent. Am putut auzi voci deosebite, de profesionişti ai cântării. Ferice de ei şi Domnul să le călăuzească gândurile, inimile şi faptele spre lucruri plăcute Lui şi muritorilor care suntem noi! Trebuie să spun câteva cuvinte şi despre şcoala din Balta Arsă. Este o frumuseţe, bine amplasată, bine îngrijită şi bine administrată! Normal că oaspeţii veniţi din oraşul răscoalei de la 1907 şi-au găsit acolo prieteni şi cunoştinţe cu care au schimbat câteva cuvinte – preţ de un ceas şi ceva. După ce au plecat nemţii-să vă spun că li se citea pe chipuri tristeţea că timpul a trecut mult prea repede? – a venit şi rândul nostru să ne despărţim de acei minunaţi oameni din acel feeric loc. Ca să puteţi înţelege ce era în sufletele noastre, ale tuturor, ar fi trebuit să fiţi acolo! În încheierea acestor rânduri se cuvine să ridic un gând şi o vorbă de mulţumire gazdelor noastre tuturor locuitorilor din Balta Arsă. Să vă bucure Dumnezeu cu darurile Sale minunate! Nici un moment să nu vă treacă prin minte că sunteţi locuitorii unui cătun uitat de lume! Iată că aşezarea Dumneavoastră nu a fost uitată de Dumnezeu! Aveţi în părintele Stărică şi în gingaşa lui soţie nişte oameni de toată isprava. Să fiţi sănătoşi şi să ne vedem şi altădată cu bucurie şi gânduri bune!!! Învăţător Toma Camelia Aurelia Ciobanu nu, Şcoala nr. 1 Flămînzi Articolul este scris acum câţiva ani!
Posted on: Sun, 10 Nov 2013 14:11:49 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015