DUHUL TRISTETII ( Temnita fara geamuri si fara usi ,viata mea ...) Show Details Fromecaterina salu Toflorin_for_ever@yahoo '..........Aceasta este o grea boală spirituală, care zguduie din temelii întreaga fiinţă a celui atins de ea, cufundându-i mintea într-o grea deznădejde, iar trupul într-o paralizantă pasivitate, faţă de starea sufletească pe care o induce. De aici decurg şi celelalte efecte extrem de periculoase ale ei: descurajarea, disperarea şi deznădejdea, care reprezintă, în ultimă formă, o tentativă, uneori concretizată, de anulare şi anihilare a propriului eu, atunci când această întristare are cauze interioare, sau când este datorată atacurilor vrăjmaşe; ori la distrugerea semenilor sau a cauzelor care le provoacă, atunci când este vorba de cauze externe nouă. Definiţie şi caracterizare Talasie Libianul defineşte întristarea a fi "lipsa plăcerii, fie a celei după Dumnezeu, fie a celei după lume" , iar Cuviosul Nichita Stithatul, referindu-se la efectele ei nefaste asupra sufletului, o consideră "o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup" . Ea, nu numai că răvăşeşte şi distruge sufletul, dar, în această cursă a autodesfiinţării proprii, este atins şi trupul, până la măduvă . Întreaga fiinţă umană, suflet şi trup, este afectată de această patimă, pentru că ea loveşte cumplit şi paralizează toate puterile sufleteşti şi trupeşti, iar atunci când se transformă în disperare şi deznădejde, loveşte în însăşi viaţa omenească, fiind cauză a uciderilor şi sinuciderilor. Tratând despre cele opt duhuri ale răutăţii, Evagrie caracterizează această patimă a fi "o stare abătută a sufletului care se alcătuieşte de la gândurile mâniei" , "o gură de leu care-l înghite pe cel întristat" , "vierme al inimii, care-şi mănâncă mama şsufletulţ ce îi dă naştere" , "piedică în calea oricărui lucru bun" , "piedică în contemplaţie" . Tristeţea cea rea este un obstacol în calea a toată lucrarea cea bună şi duhovnicească, în calea rugăciunii curate către Dumnezeu, Singurul Care are puterea de a ne izbăvi din prăpastia căderii. Efectele ei nu se opresc, însă, aici - la viaţa sufletească şi duhovnicească, ci se răsfrâng şi asupra trupului şi a vieţii întregi. Ea induce o stare de şoc fizic şi psihic, care îl loveşte cumplit pe cel afectat, nelăsându-l să gândească sau să facă vreun lucru bun. Dinamismul minţii şi mişcările trupului sunt mult diminuate, întârziate, până la absenţă, la mutism, indiferenţă faţă de stimulii externi şi chiar şi faţă de modificările provenite în lăuntrul sufletului său, autoizolare, apatie sufletească şi trupească. Duhul acesta cumplit al întristării, pe acest fond de inactivitate generală, în această stare de vid existenţial, caută să semene gânduri sfâşietoare, sumbre, distrugătoare. Scopul general urmărit este instalarea deznădejdii, care să îl rupă de Dumnezeu pe cel lovit, dar să caute şi ruperea violentă de eul său, de sinele său, prin gânduri de autodistrugere, de sinucidere. Când patima se manifestă faţă de alţii, ca efect al unor nemulţumiri legate de conduita acestora, ea restrânge voinţa celui prins în mrejele ei distrugătoare, trezeşte şi reactivează patima mâniei, căutând înlăturarea şi distrugerea celui ce ni s-a făcut sursă a acestor nemulţumiri. Într-o astfel de combinaţie între tristeţe, ură, mânie şi răutate, pătimaşul, al cărui discernământ este restrâns până la lichidare, nu ştie altceva decât răzbunare, chiar şi asupra sa. Nu mai poate şi nu mai gândeşte nimic altceva decât eliminarea cauzei care i-a provocat tristeţe, crezând că astfel scapă şi de starea care îl stăpâneşte. Iar în cazuri extreme, eliberarea de aceasta o vede în propria sa negare, în distrugerea lui. Tristeţea şi mânia fac pereche bună, dar nefastă, conducând la o acutizare şi cronicizare a stării depresive, singura eliberare din aceasta fiind văzută a fi căderea în alte şi alte patimi, din aceeaşi familie a răului moral şi a răutăţii, în acelaşi cerc vicios. Scăparea din ea şi din disperarea şi deznădejdea care o acompaniază adeseori, nu o reprezintă, însă, atentatul la propria viaţă sau a semenilor, nici distrugerea noastră şi a altora, eliminarea din calcul a acestor cauze externe, ci întoarcerea spre noi înşine, spre ceea ce avem bun şi dumnezeiesc în sufletul nostru; conştientizarea prezenţei şi ajutorului lui Dumnezeu în viaţa noastră. Efectele atât de adânci şi distrugătoare ale tristeţii, ce răvăşesc întreaga fiinţă a omului, pot fi înlăturate printr-o încredere plină de nădejde în Dumnezeu, Izvorul a toată bucuria şi fericirea, în faţa cărora se risipesc toate temerile şi spaimele, tenebrele şi şoaptele drăceşti. Cauze, feluri, manifestări şi efecte Sfântul Ioan Casian, referindu-se la cauzele care declanşează această patimă, consideră că tristeţea se datorează: - neîmplinirii vreunei pofte; sau în termenii psihologiei contemporane - frustrarea vreunei dorinţe. Această dorinţă nesatisfăcută şi cauzatoare de întristare poate fi trupească sau sufletească, iar intensitatea crizei declanşate este proporţională, pe de o parte însuşirilor bunului nedobândit, pe de altă parte, amploarei dorinţelor legate de obţinerea lui. Bunurile spirituale cer un efort mai mare în vederea obţinerii lor, decât cele trupeşti, care pot fi procurare relativ mai uşor şi într-un timp mai scurt, şi de aceea şi lupta împotriva tristeţii provocate de frustrarea unui bun sau dorinţe de ordin spiritual necesită o luptă mai puternică; - nedobândirea vreunui câştig dorit, pierderea unui bun material stăpânit sau dorit; - spulberarea unor speranţe; sentimentul eşecului, al neîmplinirii, al zădărniciei; obsesia inutilităţii; - decepţia şi dezgustul, legate mai ales de gândurile de slavă deşartă şi mândrie; sentimentul disproporţiei între efort şi rezultat, al lipsei de raţionalitate şi finalitate a tuturor lucrărilor personale; - urmarea unei mânii anterioare; datorată a unor înfrângeri sau umilinţe provocate de semeni; - o frică sau o incertitudine faţă de faptele trecute şi urmările lor, precum şi faţă de cele ce vor urma; lipsă de perspectivă şi orizont; - întristarea fără vreun motiv sau cauză, dificil de lămurit chiar şi de psihiatrie şi care este, totuşi, altceva decât - tristeţea provocată de năvălirea diavolească. Alături de aceste cauze exterioare, există, potrivit Sfântului Ioan Casian, cazuri când tristeţea se naşte şi fără vreo provocare din afară. Iar justificarea adusă de Sfântul Părinte în acest sens este aceea că "sunt adesea şi foarte dureros atinşi de ea şi cei ce trăiesc singuri în pustiu, fără nici o tovărăşie omenească" . Toate aceste cauze constituie, însă, circumstanţele exterioare sau cauzele externe ale tristeţii celei blestemate şi, în ciuda multitudinii şi combinaţiei dintre ele, a presiunii exercitate de unele sau de altele din aceste motive străine, în cazul tristeţii rămân trei cauze generale: 1) pe de o parte, presiunea acestor cauze externe; 2) cauze de ordin interior, constând în eronata noastră raportare la Dumnezeu - al Cărui ajutor nu îl mai simţim; la lume şi la semeni - pe care îi vedem ca duşmani, care ne-au provocat prin ofensele lor, cauzele de disperare; 3) lucrarea diabolică, total imprevizibilă şi extrem de violentă şi subtilă. Dincolo de oricât de mulţi şi de presanţi ar fi factorii de natură externă, adevăratele cauze ale tristeţii celei rele trebuie căutate în sufletul nostru, în căderile lui abisale, în cursa sufletului pervertit spre neant; precum şi în răutatea diavolilor, care agravează şi mai mult toate aceste imperfecţiuni. Sfântul Maxim Mărturisitorul limpezeşte problema interacţiunii dintre cauzele interne şi cele externe. Există, potrivit lui, două forme generale de întristare: una ascunsă în suflet şi una arătată în afară, în fapte şi cuvinte. În fond, însă, este vorba despre unul şi acelaşi mecanism: ceea ce arde şi mocneşte în suflet timp îndelungat, se arată şi în afară, ori de câte ori se iveşte prilejul.'
Posted on: Thu, 11 Jul 2013 15:02:06 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015