De cate ori te-ai uitat in oglinda si te-ai simtit lipsit de demnitate? De cate ori ai adormit revoltat? Revoltat ca n-ai putut schimba nimic din ceea ce ti s-a intamplat. Revoltat pentru lipsa ta de curaj. Revoltat pentru ca stii ca ai avut dreptate. Dar nu ai putut sa spui asta. Ti-a fost teama sa spui ceea ce gandeai, ti-a fost teama sa faci lucrurile pe care ti-ai dorit sa le faci. Ti-a fost teama sa nu fii considerat de multime anormal, altfel, ciudat, nebun. Si atunci ai acceptat normalitatea multimii. Desi multimea ar fi avut nevoie de adevarul tau. Ar fi avut nevoie de curajul tau. Pentru ca multimea stie adevarul. Dar nu-l recunoaste public. Dar tu nu l-ai spus. Ai strigat “am infrant!!” si te-ai supus ei. Nu vorbesc de respectarea vointei majoritatii. Vorbesc de situatiile in care tu ai simtit ca esti altfel. Dar n-ai putut s-o spui. Pentru ca multimea nu te-ar fi inteles. Si te-ar fi judecat. Si te-ar fi izolat. Si atunci, ti-ai luat cuminte adevarul tau, ti l-ai cuibarit incet la piept, l-ai ascuns de ei si te-ai alaturat multimii. Iar ei au sarbatorit victoria asupra ta. Acum esti normal, acum esti de-al lor. Nu sunt un tip perfect. Dimpotriva. Sunt un tip plin de defecte. Dar cred despre mine ca am un gram de onoare. Si demnitate. Si orgoliu. Asta nu ma face lipsit de diplomatie. Atunci cand situatia a impus-o, am facut compromisuri. Dar au fost multe momente, in care ceea ce am simtit, ceea ce mi-am dorit sa spun, ceea ce as fi simtit ca ma depersonalizeaza daca nu fac… am facut. Mi-am asumat riscul de a nu fi inteles de multime, de a iesi din tiparele care-mi contraziceau flagrant principiile, de a spune adevarul atunci cand minciuna celor din jur imi gatuia respiratia. Mi-am revendicat propria normalitate. Nu sunt un tip rebel. Am cunoscut persoane care faceau gesturi si aveau atitudini care se doreau a fi percepute drept rebele. Dar nu pentru ca simteau sa fie asa. Ci pentru ca aveau nevoie de atentie. Si era singurul mod in care o puteau obtine. Nu m-am plans niciodata de atentia celor din jur. Am avut-o. Fara sa fac nimic extrem. Singurul lucru extrem pe care l-am facut de multe ori a fost sa spun adevarul. Adevarul despre mine, adevarul despre ei. Oamenii pe care ii am in jur ii impart in doua categorii. Oamenii care m-au inteles si oamenii care m-au acceptat fara sa ma inteleaga. Pentru ca sunt o companie agreabila. Pentru ca sunt viu, vesel si pentru ca spun adevarul. Adevarul pe care ei nu au curaj sa-l rosteasca. Iar pentru asta au acceptat si felul meu de a fi, sperand ca intr-o zi, ma voi converti, voi renunta la lucrurile in care cred si voi intra in modelajul fortat al normalitatii multimii. Cei care ma cunosc stiu despre ce vorbesc. “Nu poti schimba nimic” imi spunea mereu un foarte bun prieten. Poate ca asa este. Dar n-am lasat niciodata “nimicul” pe care nu-l pot schimba sa ma schimbe pe mine. Adorm linistit ca si astazi am spus lucrurile pe care am simtit sa le spun. Si sunt convins ca fiecare dintre noi ar trebui sa aiba niste limite peste care n-ar trebui sa lasam pe nimeni sa treaca, oricat de anormali am fi considerati pentru asta. Multimea nu traieste si nu gandeste in locul tau. Si am sa inchei tot cu un citat celebru: “Daca poti sa mergi, de ce sa te tarasti?” – Nicolae Iorga
Posted on: Mon, 25 Nov 2013 10:54:37 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015