Destinul pământului după sfârșitul acestei lumi......................... „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce sta pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.” – Apoc. 20:11 şi 21:1. Iehova este Cel maiestuos care stă ca Judecător pe „marele tron alb” din ceruri. Către El se înalţă rugăciunea de acum nouăsprezece sute de ani: „Tatăl nostru din cer, venerat să fie numele Tău! Să vină Împărăţia Ta! Să se facă voinţa Ta pe pământ, cum se face în cer!” (Mat. 6:9, 10) Evident că, în timpul când a fost învăţată pentru prima dată această rugăciune model, Împărăţia lui Iehova Dumnezeu, Tatăl, nu venise încă pe pământul nostru şi voinţa Sa nu se făcea pe pământ, aşa cum era în ceruri, unde El locuieşte în dreptate. Cerurile şi pământul sunt creaţia Lui şi astfel planeta noastră Pământ este un loc peste care va domni Împărăţia Sa şi unde voinţa Lui dreaptă se va face printre toţi supuşii Săi pământeşti, la fel ca în restul universului. El a avut un minunat scop în crearea pământului şi scopul Său nu va fi împiedicat şi nu va rămâne nerealizat. La timpul Său hotărât, El va avea pământul complet locuit cu bărbaţi perfecţi şi femei perfecte, fiecare din aceştia fiind un supus devotat care va face din iubire voinţa divină. Acest scop este înregistrat cu litere de neşters în aceste cuvinte: „Căci aşa zice Iehova care a creat cerurile, Dumnezeu care a făcut pământul şi l-a format, care l-a aşezat şi l-a creat nu inutil [sau nu degeaba], care l-a făcut să fie locuit: Eu sunt Iehova, şi nu mai este altul.” (Isa. 45:18) În armonie cu scopul Său, în cele din urmă El şi-a luat acum puterea cea mare pentru a domni şi pentru a face ca autoritatea tronului Său să fie resimţită de toţi oamenii de pe pământ. – Apoc. 11:17, 18. Nu există nici un motiv cunoscut pentru care Iehova Dumnezeu să distrugă planeta noastră Pământ, care este o parte a unui univers creat de El în necunoscute trilioane de ani. Ce motiv ar exista ca El să distrugă pământul, după ce scopul Său cu privire la acesta este realizat şi voinţa Sa sfântă se face în mod perfect pe el de către toţi locuitorii lui umani? Totuşi, se ridică întrebarea, de ce viziunea dată apostolului Ioan spune că atunci când Dumnezeu stă pe marele Său tron alb al judecăţii şi îşi întoarce faţa către pământul nostru, pentru a-i da atenţia necesară, „pământul şi cerul au fugit” dinaintea Lui? (Apoc. 20:11) Aceasta se întâmplă deoarece astfel de pământ şi cer sunt simbolice. Ele nu sunt pământul şi cerul literale pe care le-a creat El. Referitor la cerul şi pământul pe care le-a făcut El şi care, prin urmare, sunt bune, citim: „Aşa zice Iehova: Cerul este tronul Meu şi pământul este aşternutul picioarelor Mele.” (Isa. 66:1) Este raţional că Iehova Dumnezeu, Creatorul, nu-şi va distruge tronul şi aşternutul picioarelor. Sanctuarul Său este în ceruri şi pământul este la fel de veşnic ca acestea, deoarece citim: „El şi-a zidit sanctuarul ca înălţimile, ca pământul pe care l-a întemeiat pe veci.” (Ps. 78:69) Observând că pământul şi cerul literale pe care Dumnezeu le-a creat trebuie să rămână pe veci, potrivit scopului Său bun, atunci trebuie să înţelegem că cerul şi pământul care fug sunt simbolice. Ele sunt dezaprobate de Dumnezeu, deoarece sunt create de duşmanii Lui şi trebuie să facă loc glorioasei Împărăţii a lui Dumnezeu. Faptul că „nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apoc. 20:11) arată că acest cer şi acest pământ dezaprobate sunt nimicite. Fuga lor în nimicire are loc la sfârşitul acestei lumi. Multe scripturi arată aceasta. De exemplu, apostolul Petru vorbeşte mai întâi despre sfârşitul lumii dinainte de potopul din timpul lui Noe şi apoi descrie sfârşitul lumii prezente într-un necaz ca de foc, zicând: „Voi … aşteptaţi şi vă grăbiţi în legătură cu venirea zilei lui Dumnezeu, prin care cerurile, fiind în flăcări, vor dispărea şi elementele se vor topi din pricina căldurii acelui foc! Dar noi, potrivit promisiunilor Sale, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, unde va locui dreptatea.” (2Pet. 3:12,13) Prin urmare, este clar că fuga cerului şi a pământului dinaintea lui Dumnezeu, aflat pe tronul Său mare şi alb, are loc înainte de domnia de o mie de ani a lui Isus Cristos, Fiul Său. Aşa stând lucrurile, atunci nimicirea acestui cer şi a acestui pământ corespunde cu lucrurile descrise la Apocalipsa 19:11 - 20:3. De ce? Fiindcă lucrurile descrise acolo au loc în cer şi pe pământ imediat înainte să înceapă domnia de o mie de ani a lui Cristos. Folosind multe expresii simbolice, Apocalipsa 19:11-21 descrie apariţia Conducătorului de drept al omenirii, Isus Cristos, Regele regilor şi Domnul domnilor, şi războiul total pe care „împăraţii pământului şi armatele lor” îl duc împotriva Lui. Apocalipsa nu face nici o diferenţă politică între aceşti împăraţi sau domnitori pământeşti, ci arată că toţi sunt împotriva Lui şi toţi sunt de partea fiarei simbolice şi a profetului fals. Toţi sunt o parte a acestei lumi condamnate. Noi lăsăm pe toţi oamenii sinceri să judece dacă această lume acţionează asemenea fiarelor şi urmează profeţiile false contrare Cuvântului lui Dumnezeu. Rămâne faptul că toţi „împăraţii pământului”, fie din creştinătate, fie din afara ei, nu vor ca adevăratul şi viul Isus Cristos să domnească peste această planetă cu putere absolută. Ei înşişi vor să domine pământul prin formele lor de guvernare politică. În acest efort politic, aceşti „împăraţi ai pământului” au rugăciunile şi sprijinul tuturor liderilor religioşi din interiorul şi din afara creştinătăţii. Descriind nimicirea tuturor acestor „împăraţi ai pământului”, a susţinătorilor şi a celor ce îi urmează la sfârşitul lumii, Apocalipsa 19:20,21 zice: „Şi fiara a fost prinsă şi împreună cu ea profetul fals, care făcuse semne înaintea ei, cu care îi sedusese pe cei care primiseră semnul fiarei şi idolatrizaseră chipul ei. Aceştia doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. Ceilalţi au fost ucişi de sabia care ieşea din gura Celui ce sta călare pe cal [Isus Cristos]; şi toate păsările s-au săturat de carnea lor.” (Apoc. 19:20,21) Aceasta arată că sfârşitul acestei lumi va fi marcat de o îngrozitoare pierdere de vieţi omeneşti şi că multe trupuri vor zăcea peste tot neîngropate, ca hrană pentru fiarele sălbatice şi păsările care se hrănesc cu stârvuri. Aceasta va însemna împlinirea completă a profeţiei din Ieremia 25:31-33: „Aşa zice Iehova al oştirilor: Iată, nenorocirea îşi va face apariţia din naţiune în naţiune şi o mare furtună se va ridica de la marginile pământului. Cei pe care-i va nimici Iehova în ziua aceea vor zăcea de la un capăt la celălalt al pământului; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi; vor fi ca bălegarul pe faţa pământului.”. Profeţia de la Ezechiel 39:1-21, care dă amănunte despre lupta lui Gog şi Magog, împreună cu toţi aliaţii lui Gog la sfârşitul acestei lumi, se referă la acelaşi lucru ca profeţiile amintite mai sus de la Apocalipsa şi Ieremia. Toţi observatorii politici de astăzi trebuie să fie de acord că o astfel de nimicire în masă a „împăraţilor pământului”, împreună cu cei care îi susţin şi îi urmează, va însemna sfârşitul aşa-numitei noastre „civilizaţii” prezente, sfârşitul organizaţiei noastre prezente pământeşti şi al aranjamentului de lucruri. Şi în această eră electronică, cu bomba ei atomică, cine poate să spună că sfârşitul prezentului aranjament pământesc al societăţii umane nu va fi chiar într-un timp incandescent atât literal, cât şi figurat? O astfel de nimicire a tuturor aranjamentelor prezente politice, comerciale şi religioase, aflate sub dezaprobarea lui Dumnezeu, înseamnă ceea ce este simbolizat prin fuga pământului dinaintea Lui. Şi dacă nu se va mai găsi loc pentru el, atunci cu siguranţă acesta nu va mai exista niciodată pe planeta noastră Pământ, care este aşternutul picioarelor lui Dumnezeu. În armonie cu acest fapt, Apocalipsa 19:20 prezice că „fiara” şi „profetul fals” vor fi aruncaţi de vii „în iazul de foc care arde cu pucioasă”, iar Apocalipsa 20:14,15 zice: „Aceasta este moartea a doua – iazul de foc. Oricine, al cărui nume n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” În mod clar, lucrurile simbolizate de „fiară” şi „profetul fals” sunt judecate ca nedemne să mai trăiască. Ele merită nimicirea, deoarece îi îndeamnă pe „împăraţii pământului şi armatele lor” să lupte împotriva Regelui regilor şi Domnului domnilor al lui Dumnezeu. Fuga cerurilor Chiar şi într-un sens literal, planeta noastră Pământ este dominată de cerurile din care soarele, luna şi stelele exercită o acţiune asupra lui, iar radiaţiile cosmice cad neîncetat asupra lui. În mod asemănător, pământul simbolic, aranjamentul de astăzi al societăţii umane, este afectat şi dominat de creaturi inteligente superioare nevăzute. Organizaţia alcătuită din astfel de creaturi inteligente superioare nevăzute reprezintă cerul simbolic despre care vorbeşte Biblia. Din vremea potopului din zilele lui Noe un astfel de cer este nelegiuit. El exercită asupra societăţii umane doar o influenţă spre egoism şi nelegiuire. Multor oameni le-ar plăcea să se debaraseze de influenţa nefastă a acestui cer rău, dar până în aceste zile ei n-au putut să facă aceasta. Este imposibil ca omenirea să scape de dominaţia nevăzută a acestui cer. Atotputernicul Dumnezeu Iehova este Singurul capabil să-l distrugă şi în curând El va face aceasta prin Isus Cristos, Regele regilor şi Domnul domnilor. După ce descrie mai întâi cum pământul simbolic va fugi şi nu se va mai găsi loc pentru el, viziunea din Apocalipsa arată imediat cum va avea loc fuga cerului simbolic dinaintea feţei Judecătorului Suprem, aflat pe marele Său tron alb. La Apocalipsa 20:1-3 apostolul Ioan zice: „Şi am văzut coborându-se din cer un înger, având în mână cheia abisului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, l-a legat pentru o mie de ani şi l-a aruncat în abis, l-a închis şi a pecetluit intrarea la el, ca să nu mai înşele naţiunile până se vor încheia cei o mie de ani; după aceasta el trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.”. În felul acesta, viziunea prezice în mod ilustrativ că la sfârşitul acestei lumi Diavolul va fi legat şi aruncat în abis. Aceasta va avea loc cu o mie de ani înainte ca el să fie aruncat în „iazul de foc”, unde se vor afla „fiara” şi „profetul fals”. Aşa cum arăta Turnul de veghere în numărul său din 1 octombrie 1948, îngerul sau reprezentantul lui Dumnezeu care îl leagă pe Satan Diavolul şi îl aruncă în abisul restricţiei este Isus Cristos, căruia i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. De la întronarea lui Isus Cristos în cer în anul 1914, Satan Diavolul a fost aruncat din cer, şi îngerii lui răi împreună cu el, fiind limitaţi în preajma pământului nostru. Aceştia sunt cei responsabili de vaiurile politice, comerciale, religioase, sociale şi fizice care au venit peste omenire din 1918 încoace. Ca dovadă a acestui fapt, Apocalipsa 12:12 spune: „Vai de voi pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. De mii de ani îngerii răi lucrează împreună cu Diavolul, amăgind lumea întreagă; de aceea, dacă „balaurul, acel şarpe vechi care este Diavolul şi Satana”, nu va mai înşela naţiunile timp de o mie de ani, şi îngerii lui trebuie să fie reţinuţi împreună cu el când acesta va fi împiedicat să-şi mai facă lucrarea lui înşelătoare. Apocalipsa 20:1-3 nu spune precis că îngerii lui Satan vor fi aruncaţi în abis împreună cu „balaurul, acel şarpe vechi care este Diavolul şi Satana”. Dar îngerii lui au fost aruncaţi pe pământ împreună cu el, ceea ce înseamnă că mai târziu, când el este aruncat în abis, şi îngerii sau demonii lui vor fi reţinuţi în abis împreună cu el. Legarea şi aruncarea în abis a şarpelui, a Diavolului, este ceea ce se înţelege prin zdrobirea capului şarpelui. Îngerii lui trebuie să fie zdrobiţi împreună cu el. Întorcându-ne în grădina Eden, Dumnezeu i-a zis Şarpelui, Diavolului: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; el îţi va zdrobi capul şi tu vei pândi să-i ataci călcâiul.” (Gen. 3:15) Îngerii sau demonii răi sunt o parte a seminţei Şarpelui; ei sunt partea spirituală sau nevăzută. Deoarece Sămânţa femeii lui Dumnezeu, anume Isus Cristos, reţine sămânţa Şarpelui împreună cu acesta, atunci restricţionarea demonilor răi pare să însemne aruncarea lor în abis împreună cu Diavolul, „prinţul demonilor”. Dintotdeauna, demonilor le-a fost frică să meargă în abis. Observaţi relatarea Evangheliei despre întâlnirea dintre Isus şi un om aflat sub controlul multor asemenea demoni-spirite: „Şi când l-a văzut pe Isus, a ţipat, a căzut înaintea Lui şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isus, Fiul Dumnezeului Cel Prea Înalt? Te implor, nu mă chinui [greceşte basanidzo]. Căci El îi poruncea spiritului necurat să iasă din om. Fiindcă de multe ori acesta punea stăpânire pe el; şi el era ţinut sub pază, legat cu lanţuri şi cătuşe; şi, rupând legăturile în bucăţi, era mânat de demon în pustiu. Şi Isus l-a întrebat: Care îţi este numele? El i-a zis: Legiune; căci mulţi demoni intraseră în el. Şi ei l-au implorat să nu le poruncească să meargă în abis”. Nu atunci era timpul potrivit ca Isus să-l lege şi să-l arunce în abis pe Satan, prinţul demonilor. De aceea, Isus nu i-a chinuit atunci pe demoni aruncându-i în abis. – Luca 8:26-33. Satan Diavolul şi legiunile sale de demoni alcătuiesc un mare imperiu nevăzut, unul nu al cărnii şi sângelui, ci al spiritului. Aceştia sunt cei pe care-i are în vedere Pavel când le scrie tovarăşilor săi creştini: „Lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânirilor şi puterilor, împotriva domnitorilor acestui întuneric, împotriva forţelor spirituale ale răutăţii de sus.” (Efes. 6:12) Din timpul potopului din zilele lui Noe, aceste spirite organizate sub prinţul demonilor alcătuiesc cerurile simbolice, „cerurile care sunt acum”, aşa cum le numeşte apostolul Petru. (2Pet. 3:7) Atunci, acestea sunt cerurile care vor fi nimicite la acest sfârşit al lumii, şi nu creaţia lui Iehova Dumnezeu, soarele, luna, stelele şi nebuloasele. Acum, viziunea pe care Ioan a avut-o arată că nimicirea cerurilor rele va veni după ce Satan Diavolul va fi martor la anihilarea nelegiuitei sale organizaţii pământeşti. De aceea, nimicirea cerurilor, prin aruncarea în abis a lui Satan şi a îngerilor săi demoni, este ilustrată prin fuga cerurilor, pentru a nu mai fi niciodată organizate din nou, aşa cum sunt de mii de ani de la potop. Dar gloriosul soare, luna şi stelele de pe cerurile literale vor rămâne pentru totdeauna. Ca dovadă, Psalmii 72:5,7 spune despre domnia lui Cristos, „Fiul lui David”: „Aşa că se vor teme de Tine cât va fi soarele şi cât se va arăta luna, din neam în neam. În zilele lui va înflori cel neprihănit şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună”. Iar Psalmii 89:35-37 spune: „Am jurat odată pe sfinţenia Mea: Să mint Eu oare lui David? Sămânţa [Cristos] lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna, va dăinui pe vecie şi ca martorul credincios din cer”. Niciodată un pământ depopulat Unii religioşi învaţă în mod greşit că legarea şi aruncarea lui Satan în abis înseamnă că el se va plimba liber pe pământ în timpul domniei de o mie de ani a lui Cristos, dar că în acel timp pământul va fi absolut pustiu şi gol, aşa cum a fost la început, astfel încât Satan nu va fi în contact cu naţiunile pământeşti pentru a le ispiti şi a le înşela. Într-adevăr, domnia de o mie de ani a lui Cristos şi întemniţarea lui Satan în abis continuă în aceeaşi perioadă de timp, dar este o greşeală religioasă să aplici la pământul din acel timp următoarele profeţii din Scriptură: „Iată, Iehova face pământul pustiu şi gol, îl răstoarnă şi-i împrăştie locuitorii peste tot. … Pământul va fi complet pustiit şi lăsat gol; căci Iehova a rostit acest cuvânt. Pământul plânge şi se stinge, lumea lâncezeşte şi suferă, oamenii semeţi de pe pământ se chinuiesc. Şi pământul este pângărit de locuitorii lui; deoarece ei au călcat legile, n-au respectat poruncile, au călcat legământul cel veşnic. De aceea blestemul înghite pământul şi cei care locuiesc pe el sunt găsiţi vinovaţi; de aceea locuitorii pământului sunt arşi şi câţiva oameni lăsaţi.” – Isa. 24:1-6. Această profeţie şi-a avut prima împlinire asupra ţării lui Iuda şi a Ierusalimului acum douăzeci şi cinci de secole, dar ea are o împlinire mai mare şi finală asupra organizaţiei creştinătăţii la acest sfârşit al lumii. Ţara lui Iuda, şi nu întregul nostru glob, a fost cea pe care Iehova a lăsat-o nelocuită, fără locuitorii ei necredincioşi, în anul 607 î.C. În acest scop, El i-a permis puternicului cuceritor babilonian, Nebucadneţar, să invadeze acea ţară şi să-i pustiească oraşele şi cetăţile, şi chiar capitala ei Ierusalim, iar apoi să deporteze în Babilon majoritatea supravieţuitorilor evrei. Chiar şi cei care au fost lăsaţi în ţară, în cele din urmă le-a fost teamă şi au fugit jos în Egipt. În felul acesta, Iehova şi-a adus blestemul peste Ţara Promisiunii, care a fost profanată, şi a lăsat-o fără oameni şi animale domestice, de parcă ar fi fost un vas pe care El l-a răsturnat pentru a-i vărsa conţinutul. El nu a depopulat atunci întreg globul, ci a lăsat pe pământ naţiunile păgâne, ca acestea să domine globul pentru „şapte timpuri” şi i-a împrăştiat pe foştii locuitori evrei ai Iudeei printre toate aceste naţiuni păgâne. Pentru următorii 70 de ani El a lăsat ţara lui Iuda să zacă părăsită, cu toate cetăţile ei în ruină, cu templul din Ierusalim jefuit şi ars şi cu câmpurile şi pădurile în paragină. Aşa că ţara a devenit ca un pustiu, locul fiarelor sălbatice şi al păsărilor. A existat totuşi o rămăşiţă credincioasă între acei iudei care au fost împrăştiaţi printre naţiuni şi, referitor la aceştia, capitolul 24 din Isaia spune în continuare: „De aceea, locuitorii pământului se risipesc şi puţini sunt muritorii care rămân. … Căci aşa va fi pe pământ, printre oameni, ca atunci când este scuturat măslinul, sau când s-a încheiat culesul viilor. Acolo oamenii îşi înalţă glasul, cântă de bucurie, la vederea maiestăţii DOMNULUI ei strigă mai tare decât marea: ‘Glorificaţi deci pe DOMNUL peste tot, în ţările de pe coasta mării lăudaţi numele DOMNULUI, Dumnezeului lui Israel!’ De la marginea pământului auzim cântări de laudă: ‘Glorie celor drepţi!’” Ultimul verset al capitolului arată că împlinirea completă a acestei profeţii are loc la timpul când Iehova Dumnezeu îl întronează pe Regele Său uns, Isus Cristos, pentru a domni în numele Lui: „Căci DOMNUL oştirilor va fi rege pe Muntele Sion şi îşi va descoperi gloria înaintea bătrânilor Săi din Ierusalim.” – Isa. 24:6, 13-16, 23. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la profeţia din Ieremia 4:22-28, anume: „Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii beţi şi n-au nici o înţelegere; ştiu să facă răul, dar să facă binele n-au nici o cunoştinţă. Privesc pământul şi iată că este pustiu şi gol; privesc cerurile şi n-au nici o lumină. Privesc munţii şi iată că tremură, şi toate dealurile se mişcă încoace şi-ncolo. Privesc şi iată, nu mai este nici un om şi toate păsările cerului au fugit. Privesc şi iată, terenul roditor este un pustiu şi toate cetăţile de acolo au fost nimicite la prezenţa lui Iehova şi înaintea mâniei Lui aprinse. Căci aşa zice Iehova: Întreaga ţară va fi o paragină; totuşi nu voi aduce un sfârşit complet. Pentru aceasta pământul va plânge şi cerurile de sus vor fi întunecate; deoarece Eu am vorbit, am hotărât şi nu Îmi va părea rău, nici nu Mă voi răzgândi.”. În aceste versete, Ieremia a fost inspirat să profeţească primul despre pustiirea de 70 de ani a ţării poporului ales al lui Iehova, izraeliţii, din anul 607 î.C până în 537 î.C. În decursul acelui timp, ţara lui Iuda şi Ierusalimul au fost pustii şi goale, iar favoarea cerului n-a mai strălucit peste ele. Iuda a fost sub blestemul divin şi în ea „n-a mai existat nici un om”. Din acest motiv ea a devenit un pustiu. Nu numai în acest capitol al patrulea, ci în toată cartea lui Ieremia, acesta descrie cum urma să aibă loc această stare pustiită şi lipsită de locuitori a lui Iuda şi a Ierusalimului prin invazia hoardelor babiloniene, nimicirea cetăţilor iudaice, deportarea majorităţii supravieţuitorilor în Babilon şi fuga celor rămaşi în Egipt. De exemplu, Ieremia 36:29 zice: „Împăratul Babilonului va veni, va nimici ţara aceasta şi va nimici din ea oamenii şi dobitoacele”. La sfârşitul celor 70 de ani de pustiire, profeţia lui Iehova prin Ieremia s-a împlinit: „Se vor cumpăra iarăşi ogoare în ţara aceasta, despre care ziceţi că este o pustie fără oameni şi fără dobitoace, şi că este dată în mâinile haldeilor.” (Ier. 32:43; şi 33:10-13). Şi prin Ezechiel, Iehova a profeţit pustiiţilor „munţi ai lui Israel”: „Voi înmulţi în mijlocul vostru oamenii şi animalele; şi ei vor creşte şi vor fi roditori; voi face să fiţi locuiţi aşa cum eraţi odinioară, … şi veţi şti că Eu sunt Iehova.” – Ezec. 36:8-11. Da, ţara lui Iuda a fost depopulată timp de şaptezeci de ani, dar aceasta nu ilustrează un glob depopulat, haotic şi fără formă, în decursul miei de ani în care Satan Diavolul va fi legat. Nu; ci înseamnă că pustiirea completă care a venit peste Iuda din vechime, pentru necredinţa iudeilor, a ilustrat în mod profetic nimicirea completă care urmează să vină curând peste corespondenta ei modernă, organizaţia creştinătăţii. Deoarece mărturiseşte că este creştină, dar este plină de păgânism şi aduce ocară pe numele sfânt al lui Dumnezeu, creştinătatea va fi nimicită la sfârşitul acestei lumi. Ea nu va mai fi restatornicită niciodată, deoarece adevăraţii creştini, care sunt membrii ai „trupului lui Cristos”, vor intra în moştenirea lor cerească pentru a domni împreună cu El o mie de ani. În felul acesta, adevărata bază pentru a numi oricare parte a globului nostru „creştinătate” va fi fost îndepărtată pentru totdeauna. Sfârşitul acestei lumi va avea ca rezultat nu doar nimicirea aşa-numitei „creştinătăţi”, ci şi a întregului pământ simbolic, organizaţia văzută a Diavolului a societăţii umane. Totuşi, aceasta nu va avea ca rezultat o planetă complet depopulată. Prezicând sfârşitul acestei lumi, Isus a zis: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului”. Potopul i-a nimicit pe toţi cei care n-au cunoscut ziua şi ceasul venirii acestuia şi n-au intrat în corabie; dar a nimicit el pe Noe şi familia lui care au intrat în corabie? Nu! (Mat. 24:37-39) În acelaşi mod, sfârşitul acestei lumi va nimici creştinătatea şi restul omenirii nelegiuite, dar cei care acum iau poziţie în susţinerea suveranităţii universale a lui Iehova şi a Împărăţiei Sale prin Isus Cristos au promisiunea supravieţuirii sfârşitului acestei lumi, aşa cum Noe şi familia lui au trecut vii prin potopul global. Destinul glorios al pământului abia va începe după sfârşitul acestei lumi!
Posted on: Thu, 04 Jul 2013 04:29:33 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015