Drumul către locurile unde am copilărit se simte ca o greutate care creşte neîncetat în interiorul meu. Drumul către acel loc echivalează cu o întoarcere în timp, cu o coborâre în memorie dar şi, mult mai sesizabilă, în sentiment. În aparenţă locul este acelaşi. Localitatea nu şi-a schimbat poziţia, strada pare aceeaşi şi nici curtea nu e în alt loc decât o ştiam. Doar că acum strada are un nume (se pare că am copilărit pe o viitoare Strada a canalului şi că pare mult mai pustie decât o ştiam eu, iar gardul pare îmbătrânit şi putrezit sub atâţia ani de vânt şi de ploi. Nici oamenii nu mai sunt aceiaşi: bunica mei, îmbătrânită sub acţiunea aceloraşi fapte din fiecare zi, resimt trecerea timpului prin pierdea memoriei.Strada e absolut pustie. Şanţul, pe care nu l-a mai săpat nimeni, s-a umplut înapoi cu pământ. Nici vecinii nu mai sunt aceiaşi din copilăria mea; unii au murit, alţii au plecat prin străinătate, copiii au crescut şi-şi ajută părinţii la muncă. Parcă a îmbătrânit totul. Casa în care am crescut, altădată plină de oameni în timpul sărbătorilor, mă apasă acum sub un aer al unei acute singurătăţi. Cum aş putea întoarce copilul care-am fost?1 Şi la ce bun? Ce sens să-mi mai recuperez copilăria din moment ce copilul s-a pierdut cu mult timp în urmă în conştiinţa unui mare oraş? Aici se simte cel mai bine timpul care a trecut din clipa în care am plecat şi eu răpindu-i locului şansa de a-şi impune un sfârşit epic, asemenea celui al Veacului de singurătate. Aici se vede cel mai bine cum timpul a trecut vijelios prin cum s-a infiltrat prin pereţii casei, prin tablourile care-şi mută locul dintr-o cameră în alta, prin apa din ce în ce mai puţină pe care o are fântâna, prin casa pustie din vecini, prin câinii care au îmbătrânit şi ei, prin vântul care suflă apocaliptic. Aproape că uitasem, cu toate visele pe care mi le-am făcut către locuri în care mi-am pierdut bucăţi de suflet, că am alte bucăţi lăsate prin alte locuri, că am rădăcinile înfipte în curtea unei case unde încă mai cresc flori plantate de mine. Un proces de recâştigare a memoriei care se soldează cu un sentiment sfâşietor – asta trăiesc. Cum să-mi explic faptul că revenirile mele acolo sunt din ce în ce mai rare, mai ales acum când încă am persoane la care să merg? Cum voi putea să revin când mă va aştepta doar casa goală, fără mamaița care mă ducea prin troiene la şcoală? Cum îmi voi mai recupera atunci amintirile, când timpul va fi reuşit să-şi manifeste toată influenţa? Cum voi mai simţi atunci casa în care am crescut, casa pe care bunicii mei au construit-o de la zero? Ce-mi va spune ea atunci când îmi spune o groază de lucruri încă de pe acum? Cum îmi voi mai recupera strada pe care piciorul meu va fi considerat străin, de care ochiul meu se va simţi, aşa cum o face şi de acum, rănit? E uimitor cum un simplu loc poate trage cu forţă dintr-un trup toată sensibilitatea sa pentru ca mai apoi s-o reaşeze la loc şi să-i redea trupului libertatea. Ce-i voi spunea lui David.... Libertatea – cine să mai înţeleagă libertatea acum?
Posted on: Thu, 03 Oct 2013 18:06:00 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015