După bătălia de la Mirăslău (18 septembrie 1600), în care s-a dovedit că generalul Basta acţiona, alături de nobilimea maghiară, în deplină înţelegere cu comisarii habsburgi ai lui Rudolf al II-lea şi solidar cu nemulţumirile stărilor privilegiate din Transilvania, Mihai Viteazul trece Mureşul însoţit de oastea împuţinată considerabil şi de credincioşii săi luptători, coborând spre Sibiu, apoi spre Făgăraş, unde îl aştepta familia. De aici, prin Braşov, coboară în Ţara Românească. La 20 septembrie 1600, generalul Basta, victorios la Mirăslău, intră în Alba Iulia, dezlănţuind un adevărat genocid împotriva italienilor şi grecilor toleraţi de fostul principe al Transilvaniei. În Moldova, cu ajutor polonez, este, la 27 septembrie, înscăunat Ieremia Movilă. Oastea polonă, în fruntea căreia se afla însuşi regele Jan Zamoyski, trece în Ţara Românească, înscăunându-l pe Simion Moghilă, acceptat imediat şi de Înalta Poartă, datorită mai vechilor relaţii de înţelegere cu regatul polonez. Văzându-se părăsit de o parte din boierii credincioşi, ba chiar de credincioşii săi căpitani, fraţii Buzeşti (Preda, Preda şi Stroe), care, în numele unor calcule strict boiereşti, trecuseră de partea noului domn, Mihai va pierde bătălia decisivă cu polonii, la Bucov, pe Teleajen, la 20 octombrie 1600, după ce zadarnic încercase să-i oprească pe aceştia la Năieni şi Ceptura. Fiind nevoit să se retragă din faţa oştirii poloneze bine echipate, care număra 16.000 de luptători şi căreia i se adăuga şi oştirea moldovenească, Mihai încearcă o nouă rezistenţă la Curtea de Argeş, unde sorţii îi sunt împotrivă (25 noiembrie 1600). Era ultima rezistenţă organizată de el. Voievodul îşi forţa, de fapt, norocul, uitând că în tabăra inamică se aflau acum boierii Buzeşti (care îl vor înlătura pe Simion Moghilă în vara lui 1601, aşteptându-l pe Mihai, după victoria de la Gorăslău, să-şi reia tronul)... Singurul teritoriu neocupat rămânea Oltenia natală, Mica Valahie, unde Mihai se retrase, încercând să-şi reorganizeze oştirea, dar mai ales de a se sfătui cu vechii lui colaboratori, boierii locului, care-i rămăseseră credincioşi. Între ei de cel mai mare folos era, desigur, vistiernicul Stoica de la Strâmba, dovedindu-se un abil diplomat în precedentele demersuri ale voievodului pe lângă Casa de Habsburg şi nu numai. Dar, oricât şi-ar fi organizat el oştirea şi rezistenţa împotriva polonilor care controlau acum, în acord cu turcii, Moldova şi Ţara Românească, voievodul fără scaun nu putea interveni. De aceea el consideră că numai calea diplomatică îl va scoate din încurcătură, fapt pentru care hotărăşte să plece la Viena pentru recuperarea a tot ceea ce pierduse. Acum, în târzia toamnă a anului 1600, el se îndreaptă spre Oltenia subcarpatică, unde se bucură de ajutorul militar şi diplomatic al colaboratorilor săi rămaşi credincioşi din mai vechea Terra Lytua a voievodului Litovoi. Din Târgul de pe Jiul de Sus se îndreaptă spre Schela-Sâmbotin, iar de aici, prin pasul Vâlcan – Buliga din Munţii Gorjului (căci accesul pe Valea Jiului încă nu era practicabil) găseşte cărarea spre Transilvania. Era vechiul drum montan, de plai, numit după 1916 şi „Drumul Neamţului”, avându-se în vedere însemnătatea strategică a acestuia în acţiunile militare din Primul Război Mondial. Însoţit de puţină oaste, Mihai coboară spre Petroşani, iar de aici în Ţara Haţegului, ferindu-se a fi reperat de gărzile generalului Basta, stăpân peste toată Transiulvania. Prin Deva, Beiuş, Oradea, Debreţin, Tokay, Caşovia şi Bratislava, ajunge la Viena (12 ianuarie 1601), iar de aici la Praga, unde se afla Rudolf al II-lea. De-a lungul mai multor întâlniri şi urmare unor rapoarte exacte privind situaţia reală a noii configuraţii politico-strategice din regiunea carpato-dunăreană, Mihai reuşeşte să lămurească administraţia imperială şi pe însuşi împăratul, încredinţându-i-se misiunea restabilirii situaţiei în Transilvania. Aici nemeşii îl izgoniseră pe Basta, readucând pe tronul Principatului, pentru a treia oară, pe Sigismund Bathory (ademenit încă din 1598 de polonezi cu stăpânirea a două ducate în Silezia, Oppeln şi Ratibor). Urmează revenirea spectaculoasă a voievodului în Ardeal, reunirea cu armata generalului Basta şi bătălia de la Gorăslău, în care Sigismund este înfrânt, stăpânirea principatului fiind disputată acum de cei doi „rivali”, dintre care Mihai era cel îndreptăţit...Ce gând criminal şi-a pus în gând rivalul său se cunoaşte... Amintirea trecerii lui Mihai, în noiembrie 1600, prin ţinuturile Gorjului subcarpatic, - vechea Ţară Lytua de care nici Cavalerii Ioaniţi nu se atinseseră, - în drum spre Viena, atât de discretă pe atunci, a rămas vie în tradiţia locului de sute de ani, din generaţie în generaţie... De aceea, în urmă cu aproape opt decenii, la Schela – Sâmbotin, autorităţile comunale şi judeţene au hotărât ridicarea unui impozant monument. 2. În primăvara lui 1932, Societatea Culturală „CULTUL EROILOR” din Bucureşti a hotărât ridicarea unui monument închinat memoriei marelui voievod Mihai Viteazul, în amintirea trecerii sale prin Pasul Vulcanului (comuna Schela), spre Ardeal. Locul a purtat din vechime numele de „POAIANA LUI MIHAI”, locul de popas nocturn înainte de trecerea munţilor… În august 1932, monumentul era gata şi el sosea în gara Târgu-Jiu, fiind apoi amplasat, pe la începutul lunii septembrie, într-un loc de popas de pe drumul ce leagă Schela Gorjului de Vulcanul Hunedoarei (unde ar fi poposit, împreună cu oastea lui, Marele Voievod, în urmă cu 410 ani)… Cel ce a făcut propunerea şi a stăruit la ridicarea acestui monument a fost locotenent dr. C. Lupulescu, fiu al comunei Sâmbotin, împreună cu fratele său, studentul Ion Lupulescu… Monumentul, instalat în septembrie 1932, era înalt de 6-7 metri şi avea în vârf un vultur, iar pe piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod. Inaugurarea s-a făcut pe 25 septembrie, de faţă cu multe autorităţi gorjene şi în prezenţa unui numeros public, foarte mulţi participanţi fiind din Târgu-Jiu. Darea onorurilor a revenit unei companii din Regimentul 18, a unei baterii din Regimentul 7 Artilerie Grea, participând cu însufleţire muzica Regimentului 18 Gorj. Serviciul divin a fost oficiat de preotul Gr. Prejbeanu, protoiereul judeţului. A fost evocată marea idee a Unirii întrevăzută şi realizată pentru o clipă de Mihai Viteazul, precizându-se că acesta a întemeiat Mitropolia de la Alba-Iulia şi că a reorganizat episcopiile Sf. Sinod, toate bisericile Transilvaniei fiind arondate Mitropoliei Ungro-Vlahiei (să amintim că voievodul a ridicat în Ardeal trei biserici: la Ocna Sibiului, alta în satul Luşărdea, iar alta în partea de miază-zi a Cetăţii Făgăraşului). Poate e interesant să amintim că la inaugurare a participat şi Jean Bărbulescu, directorul-proprietar al ziarului „Gorjanul”, întemeiat la 15 martie 1924, în calitate de secretar al Uniunii Ofiţerilor de Rezervă, întrucât, se ştie, acesta fusese combatant în campaniile primului război mondial. Frumos ni s-a părut cuvântul (discursul) institutorului Staicu Pătrăşcoiu, din Sâmbotin, care a afirmat că „Mihai Viteazul a fost ucis mişeleşte, pe la spate, dar sufletul lui a rămas viu, electrizând generaţiile viitoare. Vin, după el, un 1821, 1848, 1859, 1877 şi, în fine, un 1916”, când visul lui s-a împlinit aidoma: „Suntem datori noi, cei de azi, să desăvârşim unirea sufletească”. În final, a luat cuvântul lt.dr. C. Lupulescu, care a afirmat: „Această bucăţică de pământ e scumpă în relicve şi datori suntem s-o proslăvim şi să ne îndreptăm cu pioşenie paşii către ea, atât în zile de bucurie, cât şi în zile de îngrijorare”. Se cuvine să precizăm că fraţii Lupulescu, căp. dr. C. Lupulescu şi magistrat Ion Lupulescu, au condus revista „JIUL”, primul ca director, iar celălalt ca secretar de redacţie şi magistrat la Târgu-Cărbuneşti (a căzut eroic pe frontul de Răsărit, în toamna lui 1941). Numărul din iunie 1942 al revistei „Jiul” îi este dedicat sublocotenentului-erou Ion I. Lupulescu. „JIUL” era „organ al căminelor culturale din Valea Jiului”. Apărea la Târgu – Jiu sub egida unui comitet, condus de ofiţerul dr. C. Lupulescu (un timp medic al Sanatoriului Dobriţa). Revista s-a dorit şi a reuşit să fie „o tribună liberă şi o expresie a activităţii factorilor culturali din regiune”. (an I, nr.1/ian-febr.1933). A apărut în perioada 1933 – 1941. Iată, aşadar, că ţinutul Gorjului cu satele lui de moşneni, cu stăpânirea „din moşi-strămoşi” a Târgu-Jiului (dar şi a sute de moşii în întreaga Ţară Românească), dar mai ales cu diplomatul de carieră al voievodului, vistiernicul Stoica Rioşeanu de la Strâmba, ctitorul bisericii-mănăstiri de acolo, ca şi alţi credincioşi dregători, a contribuit la reuşitele voievodului Mihai Viteazul, atât în plan ostăşesc cât mai ales pe teren diplomatic.
Posted on: Mon, 25 Nov 2013 17:53:37 +0000
Trending Topics
© 2015