"Economia politică clasică nu a fost niciodată dispusă să se bazeze complet pe piaţă pentru a organiza producţia. A cerut mereu măsuri pentru a-i forţa pe cei care se puteau auto-susţine singuri să se integreze într-o reţea a banilor. Acest capitol va demonstra că această concluzie este susținută de William Petty, Richard Cantillon, de Fiziocrați, și de alți clasici ai economiei politice. Pentru o mare parte a economiei politice clasice, auto-susținerea nu era nimic altceva decât un reziduu al unui trecut sălbatic. Adevărat, economiștii politici clasici nu considerau auto-susținerea ca pe o categorie teoretică. În schimb, și-au camuflat ostilitatea față de aceasta printr-un aparat theoretic, care a negat legitimitatea oricărei activități care nu se conforma normei de producție a muncii salariate. Contextul sociologic în care opera economia politică clasică s-a bazat şi pe judecăți de valoare implicite asupra activităților din afara pieței. De exemplu, teoria faimoasă a celor Patru Etape a lui Smith și Anne Robert Jacques Turgot propunea ca esența dezvoltării sociale să fie o tranziție inevitabilă de la vânat și creșterea animalelor domestice, la agricultură și, apoi, în cele din urmă, la societatea comercială (vezi Meek 1977b). Această anticipare clasică a teoriei lui Marx despre bază și superstructură reprezenta un avans de netăgăduit în înțelegerea trecutului, dar a servit și ca scop ideologic. Economia politică clasică adesea a identificat clasele muncitoare cu sălbaticii (vezi Berg 1980a, 136–44). De exemplu, John Rae (1834, capitolele 7 și 9) a condamnat atât sălbaticii, cât și clasa muncitoare pentru că aveau o dorință de acumulare nepotrivit de eficientă. Doi ani mai târziu, Nassau Senior (1836, 69) a susținut exact același lucru în termenii categoriei sale privind abstinența." iasromania.wordpress/2013/06/30/inventarea-capitalismului-capitolul-vi-zorii-economiei-politice/
Posted on: Mon, 05 Aug 2013 03:15:49 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015