Elegia a patra O, pomi ai vieţii, o, când iernatici? Noi nu - TopicsExpress



          

Elegia a patra O, pomi ai vieţii, o, când iernatici? Noi nu suntem una, în deplină comuniune. Nu suntem uniţi printr-un acord ca păsările migratoare. Depăşiţi şi zăbavnici, brusc silnicim vântul şi ne prăbuşim într-o mlaştină nepăsătoare. Noi înţelegem înflorirea şi ofilirea ca pe unul şi acelaşi timp. Şi undeva hălăduiesc încă lei, şi nu cunosc - atât timp cât maiestuoşi sunt - nici o slăbiciune. Ci noi, când gândim la Unul, simţim deja în toată plenitudinea copleşitoarea prezenţă a Celuilalt. Duşmănie-i pentru noi cel care ni-i cel mai aproape. Îndrăgostiţii nu se izbesc unul într-altul de zăgazuri mereu, ei care îşi făgăduiseră largi zarişti, goană fabuloasă, o patrie? Acolo, pentru un desen fulgurant de o clipă, trudnic, un fundal contrastant ni se pregăteşte pentru-a vedea fugara imagine; căci cu noi totul este foarte desluşit. Dar conturul lăuntric al simţirii nu-l ştim: doar ceea ce-l modelează din afară. Cine nu s-a aşezat plin de nelinişte în faţa cortinei inimii sale? Ea s-a deschis şi iată: decorul este cel al unui adio. Uşor de înţeles. Ştiuta grădină, şi uşor unduitoare: abia apoi intră Dansatorul. Dar nu el ÎNSUŞI. Destul! Căci oricât de îndemânatec s-ar mişca, el e deghizat şi devine un burghez care intră în casă prin bucătărie. Dar nu mai vreau aceste măşti umplute pe jumătate. Nu. Mai curând păpuşa. Măcar ea e plină. Vreau paiaţa şi sforile ei şi chipul ei încropit din aparenţă. Aici. Mă aflu înainte-i. Şi chiar când lămpile s-ar stinge, chiar când mi s-ar spune: s-a sfârşit, asta a fost totul! - chiar dacă dinspre scenă nu ar mai veni decât pustiul cu-al său curent de aer cenuşiu, chiar de n-aş avea lângă mine nici unul din tăcuţii mei străbuni, nici o femeie şi nici măcar băieţelul cu ochii căprui şi saşii; eu totuşi rămân. Rămâne mereu ceva de văzut. Nu am dreptate? Spune-mi tată, tu, care-ai cunoscut gustul atât de amar al vieţii, gustând-o pe a mea, tu, gustând încă pe măsură ce creşteam primele iluzii tulburi ale neînduplecatei mele solii; tu, care, chinuit de amarul iz al unui atât de straniu viitor, iscodeai privirea-mi înceţoşată; - o, tu, tată, care de când ai murit, atât de des te nelinişteşti în mine, în nădejdea mea, tu, care renunţi pentru mărunta mea soartă la seninătatea aceea pe care doar morţii o au, aceste domnii ale seninătăţii, - nu am dreptate? Şi voi, spuneţi-mi, nu am dreptate, voi care mi-aţi dăruit iubirea voastră pentru firavul meu început de dragoste, de la care mereu mă-ntorceam, căci pentru mine spaţiul din chipul vostru, atunci când îl iubeam, se pierdea în spaţiile lumii, în care voi nu mai eraţi ....: când doresc să aştept în faţa scenei de păpuşi, sau mai degrabă, nu, să privesc atât de intens încât să devin numai privire, astfel ca la urmă ca actor un Înger trebuie să se arate, iar el ridică păpuşile din nou să joace. Înger şi Păpuşă: iată în sfârşit un spectacol! Atunci se armonizează ceea ce, cât suntem aici, dezbinăm. Şi iată că din hora anotimpurilor noastre se-nalţă spre noi întregul circuit al preschimbării. Atunci jocul îngerului suie dincolo de noi. Iată, muribunzii nu trebuie să-şi dea seama că tot ce înfăptuim noi e doar simplu pretext. Nimic nu-i el însuşi. O, ceasuri ale copilăriei, când îndărătul figurilor nu se mai afla nimic decât trecutul iar înaintea noastră deloc viitorul. Fireşte, noi am crescut şi uneori am fost siliţi să ne maturăm mai curând, pe jumătate din dragoste pentru cei neavând nimic altceva decât că se făcuseră mari. Şi totuşi, în singuratica noastră pribegie, eram mulţumiţi cu tot ceea ce dăinuie şi stam acolo în spaţiul care desparte lumea de jucărie, în locul acela, dintru început întemeiat pentru un eveniment pur. Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază în constelaţie şi-i pune în mâini măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie, ce se-ntăreşte, moartea copilului, - sau în gura-i rotundă i-o lasă ca pe miezul unui măr frumos?... Ucigaşii lesne îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea, întreaga moarte şi chiar ÎNAINTE de viaţă atât de suav să o porţi şi să nu fii rău, aceasta-i mai presus de cuvinte. RAINER MARIA RILKE
Posted on: Thu, 27 Jun 2013 21:40:10 +0000

Trending Topics



Recently Viewed Topics




© 2015