Există o Treime? O doctrină FUNDAMENTALĂ a aşa-numitei „creştinătăţi” este aceea cunoscută ca „Sfânta Treime”. Aceasta este acceptată ca adevăr scriptural şi respectată ca sacră de milioane de persoane. Pe scurt, doctrina spune că există trei dumnezei într-unul: „Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt”, toţi trei egali în putere, substanţă şi veşnicie. După cum este definită de Enciclopedia Catolică sub titlul „Treimea, Cea Binecuvântată”, „Treimea este termenul folosit pentru a semnifica doctrina centrală a religiei creştine - …în unitatea Divinităţii există Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, aceste Trei Persoane fiind cu adevărat distincte una de cealaltă. Astfel, în cuvintele Crezului athanasian: Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Spiritul Sfânt este Dumnezeu, şi totuşi nu există trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu”. O asemenea doctrină, împreună cu încercarea de a o explica, este foarte confuză. A o scuza prin cuvântul „Taină!” nu este satisfăcător. Dacă cineva are în minte cuvintele apostolului: „Dumnezeu nu este autorul confuziei” (1Cor. 14:33), acesta vede imediat că o asemenea doctrină nu este de la Dumnezeu. Ei bine, cineva poate întreba: dacă nu Dumnezeu este autorul acestei doctrine confuze, atunci cine? Originea doctrinei treimii se trage de la babilonienii şi egiptenii antici şi de la alţi mitologi din vechime. Nu va fi tras la îndoială de iudei şi creştini că aceste popoare din antichitate se închinau la dumnezei demoni şi că naţiunea tipică a lui Dumnezeu, Israel, a fost avertizată să nu se amestece cu ei din această cauză. Înseamnă, atunci, că nu Dumnezeu a fost autorul acestei doctrine. Există două fapte mai interesante: (1) Un religionist care a trăit în secolul al II-lea, numit Tertulian, care locuia în Cartagina, Africa, a introdus termenul trinitas în scrierile ecleziastice latine, termenul „treime” nefiind folosit niciodată în Scripturile inspirate. (2) Doctrina unei triade a fost introdusă prima dată în scrierile ecleziastice greceşti de un preot numit Teofil, care a trăit de asemenea în secolul al II-lea. În secolul al IV-lea sau în anul 325 (A.D.), s-a întrunit la Niceea, în Asia Mică, un consiliu de preoţi sub autoritatea împăratului nebotezat Constantin şi au confirmat doctrina. Astfel a început să fie declarată doctrina organizaţiei religioase a creştinătăţii şi preoţii au ţinut totdeauna la această doctrină complicată. Prin urmare, concluzia evidentă este că Satan este iniţiatorul doctrinei treimii. Cineva poate întreba: Dar ce puteţi spune despre scripturile citate pentru a sprijini „treimea”? N-ar dovedi ele că doctrina pe care o învaţă clerul este diferită de treimea Babilonului antic? Fiecare persoană sinceră şi temătoare de Dumnezeu doreşte să cunoască realitatea. Ea realizează că această cunoştinţă este o apărare împotriva erorii şi pentru a o câştiga, trebuie să se ţină seama cu sinceritate de ambele părţi ale unui argument. În acest scop, să ne întoarcem atenţia către principalele scripturi folosite pentru a susţine doctrina treimii. Prima, textul care apare la 1Ioan 5:7, Versiunea Regele Iacob şi Versiunea Douay. Acesta spune: „Căci există trei care poartă mărturia în cer, Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt; şi aceştia trei una sunt”. A doua, Ioan 10:30, care declară pur şi simplu: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Cea de-a treia, cuvintele lui Pavel referitoare la Isus Cristos din 1Timotei 3:16: „Dumnezeu s-a arătat în carne”. Cea de-a patra, textul binecunoscut din Ioan 1:1: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul a fost cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”. Atunci când preoţii sunt întrebaţi de adepţii lor, cum este posibil să existe o asemenea combinaţie de trei în unu, ei sunt obligaţi să răspundă: „Aceasta este o taină”. Unii au încercat să ilustreze acest lucru folosind triunghiuri, trifoi, sau chipuri cu trei capete pe un singur gât. Cu toate acestea, persoanele sincere care doresc să-L cunoască şi să-L servească pe Dumnezeul Cel Adevărat, constată că este dificil să iubească şi să se închine unui Dumnezeu complicat, ciudat, cu trei capete. Clerul care injectează asemenea idei, se va contrazice pe sine atunci când declară că Dumnezeu l-a făcut pe om după propriul Său chip; căci bineînţeles, nimeni n-a văzut vreodată o creatură umană cu trei capete. Atitudinea luată de creştinii adevăraţi este: „Dumnezeu să fie găsit adevărat, chiar dacă orice om va fi găsit mincinos”. Standardul pe care ei îl acceptă este: „Orice cuvânt al lui Dumnezeu este pur” (Rom. 3:4, NW; Prov. 30:5). Deoarece scripturile citate aici sunt din cuvântul pur al lui Dumnezeu, Biblia, este vital să le fie dată mare atenţie. Cu aceste lucruri în minte, să luăm în considerare textul din 1Ioan 5:7: „Căci există trei care poartă mărturia în cer, Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt; şi aceştia trei una sunt”. Acesta este un exemplu izbitor despre o adăugare la cuvântul lui Dumnezeu, deşi o asemenea adăugare este clar condamnată. Comentând acest text, un traducător al Scripturii Greceşti, Benjamin Wilson, scrie în traducerea sa Emphatic Diaglott: „Acest text referitor la mărturia cerească nu este conţinut în nici un manuscris grecesc, care a fost scris mai devreme de secolul al XV-lea. El nu este citat de nici unul din scriitorii ecleziastici greci; nici de vreunul din părinţii latini de început, nici chiar atunci când subiectele pe care le tratau i-ar fi determinat în mod firesc să apeleze la autoritatea lui. Prin urmare, acesta este evident un fals”. Adevărul acestei declaraţii este sprijinit de faptul că traducerile moderne (cu excepţia traducerilor romano-catolice din versiunile latine) nu includ acest text. Următoarea scriptură pe care o vom lua în consideraţie este Ioan 10:30: „Eu şi Tatăl Meu suntem una”. Citind numai acest text, cineva poate fi îndreptăţit când argumentează că Dumnezeu şi Isus erau una; dar în ce fel una? Iehova sfătuieşte: „Dobândeşte înţelepciunea; şi cu tot ce ai, dobândeşte priceperea” (Prov. 4:7). Această regulă trebuie aplicată în orice împrejurare şi nu mai puţin în cazul de faţă. Ceea ce vrea să spună Isus în Ioan 10:30, explică El însuşi în rugăciunea Sa către Tatăl, în noaptea dinaintea execuţiei Sale: „Nu mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru aceia care vor crede în Mine prin cuvântul lor; ca ei toţi să poată fi una; aşa cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, ca şi ei să poată fi una în noi; ca lumea să poată crede că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor; ca şi ei să poată fi una aşa cum noi suntem una” (Ioan 17:20-22). Isus se ruga pentru aceia care deveneau membrii trupului Său, biserica. Pavel sprijină această idee la 1Corinteni 12:12: „Aşa cum trupul este unul şi are multe membre, toate membrele acelui trup, fiind multe, sunt un singur trup; tot aşa este Cristos”. Ilustrând acest punct, el scrie: „Bărbatul este capul nevestei, chiar aşa cum Cristos este capul Bisericii; şi El este mântuitorul trupului” (Efes. 5:23). Şi acum, fixându-L pe Iehova ca şi Cap peste toţi, apostolul scrie mai departe: „Capul oricărui bărbat este Cristos; şi capul femeii este bărbatul; şi capul lui Cristos este Dumnezeu” (1Cor. 11:3). Adevărul clar se descoperă de la sine, adică: aşa cum Cristos şi membrele trupului său sunt priviţi ca una, tot aşa Iehova şi Cristos sunt priviţi ca una. Ei toţi sunt una în înţelegere, scop şi organizare. Dacă nu aceasta era concluzia logică, Isus n-ar fi spus niciodată: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine,” şi prin urmare, „Nu voia Mea, ci voia Ta să fie făcută” (Ioan 14:28; Luca 22:42). De aceea, toţi, inclusiv Isus, se află în supunere completă faţă de marele Cap, Atotputernicul Dumnezeu. Pretenţia ridicată de cler, că Atotputernicul Dumnezeu s-a arătat în trup oamenilor, pe acest pământ, ne aduce la textul din 1Timotei 3:16, care declară: „Dumnezeu s-a arătat în trup”. Benjamin Wilson zice într-o notă marginală din Emphatic Diaglott despre versetul amintit: „Aproape toate manuscrisele vechi şi toate versiunile au în acest pasaj „El care,” în loc de „Dumnezeu”. Acest cuvânt a fost adoptat”. Versiunea catolică Douay spune în acest verset: „Şi evident mare este taina evlaviei, care s-a arătat în trup”. Versiunea Americană Standard spune: „El, care s-a arătat în trup”; tot aşa spune şi cea a lui Moffatt. Dacă Atotputernicul Dumnezeu ar fi fost încarnat, căci aşa ar trebui să fie dacă treimea ar fi adevărată, atunci aceste cuvinte ale lui Ioan ar fi false: „Nici un om nu a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui, acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Totuşi, aceste cuvinte clarifică faptul că Isus, fiind în unitate completă cu Tatăl, a putut să-L declare sau să dea explicaţii despre El, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, înaintea tuturor oamenilor, în timp ce era în trup. De aceea, Isus a spus: „Acela care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” – Ioan 14:9. Vorbind sub inspiraţie, David îl descrie pe om ca fiind făcut „cu puţin mai prejos decât îngerii”. În Evrei 2:9 noi găsim citate chiar aceleaşi cuvinte, pentru a-L descrie pe Isus: „Dar noi îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, suferind moartea”. Dacă doctrina treimii este adevărată, atunci Dumnezeu a fost mai prejos decât îngerii în timp ce era pe pământ; ceea ce este contrar supremaţiei Sale. Şi totuşi, noi ştim că Isus a venit pe pământ pentru a procura o răscumpărare corespunzătoare prin viaţa Sa umană perfectă. Prin urmare, răscumpărarea trebuie să fie egală cu lucrul pierdut, anume viaţa umană perfectă, aşa cum a avut-o Adam în Eden. De aceea, noi citim referitor la Isus: „El care, deşi exista în formă de Dumnezeu, nu s-a gândit la o uzurpare, şi anume că trebuia să fie egal cu Dumnezeu. Nu, ci s-a dezbrăcat pe Sine, a luat chip de rob şi a ajuns să fie asemenea oamenilor. Mai mult decât atât, când la înfăţişare s-a găsit ca un om, s-a smerit” (Filip. 2:6-8, NW). Dreptatea lui Dumnezeu n-a lăsat pe Isus, ca o răscumpărare, să fie mai mult decât un om perfect. De aceea, El n-a putut fi supremul Dumnezeu Atotputernic în trup. Textul final luat în considerare, în privinţa sprijinirii treimii este Ioan 1:1: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul a fost cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”. Pentru a elimina orice contradicţie aparentă de aici, să recurgem la traducerea cuvânt cu cuvânt din limba greacă, aşa cum apare ea în textul sublinear din Emphatic Diaglott. Aceasta spune: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul a fost cu Dumnezeu şi un dumnezeu era Cuvântul”. Observaţi propoziţia: „Cuvântul era cu Dumnezeu”. În acest caz, „Dumnezeu” este scris cu articolul hotărât înainte, în timp ce în următoarea propoziţie, „şi un dumnezeu era Cuvântul”, veţi observa că „dumnezeu” este scris cu articolul nehotărât „un”. Acest lucru dovedeşte că este vorba despre două persoane diferite una de alta şi nu despre două persoane ca fiind unul şi acelaşi Dumnezeu. De aceea, Traducerea Lumii Noi este corectă când redă Ioan 1:1,2: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era un dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu”. Gândind logic asupra acestui text, el va aduce alte lămuriri în minte. Psalmul 90:2 declară că Dumnezeu există „din veşnicie în veşnicie”. Întrucât acest lucru este adevărat, cum putea Cuvântul, dacă era acest Dumnezeu, să aibă un început? Adevărul acestei chestiuni este că acest Cuvânt este Fiul lui Dumnezeu, care a devenit Isus Cristos şi care a avut un început. În Apocalipsa 3:14, Isus spune clar că El a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care se vorbeşte despre Sine în Ioan 1:14 ca despre „singurul născut” din Tatăl: „Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Apostolul Pavel susţine acest adevăr atunci când vorbeşte despre Isus ca despre „cel întâi născut din toată zidirea” (Col. 1:15). Din nou, învăţătorii treimii trebuie să-şi ia apărarea, spunând: „Aceasta este o taină!” Spiritul sfânt În cele patru scripturi pe care clerul le citează în mod eronat ca sprijinind treimea, numai prima (1Ioan 5:7, Douay) conţine cuvintele „şi Duhul Sfânt”, iar aceste cuvinte au fost găsite ca adăugate. Părerea generală despre „Duhul Sfânt” este că acesta este o persoană spirit, cea de-a treia persoană a „treimii”, egală cu Dumnezeu şi Cristos în putere, substanţă şi veşnicie. În limba română, cuvântul grecesc pentru spirit este tradus prin vechiul cuvânt românesc duh, care înseamnă „spirit” sau „suflare”. O mică cercetare a oricărui dicţionar, va descoperi că acel cuvânt grecesc pneuma tradus cu „spirit” este acelaşi cuvânt tradus în Biblie cu „vânt”. Aşa cum vântul este invizibil omului, tot aşa este spiritul lui Dumnezeu. Atunci când un om are spiritul lui Dumnezeu asupra lui, înseamnă că el a fost autorizat de Dumnezeu să împlinească o anumită lucrare, oricare poate fi acea lucrare. Deci, spiritul sfânt este puterea activă invizibilă a Atotputernicului Dumnezeu care mişcă pe servii Săi să facă voia Lui. De dragul argumentului, să presupunem că Dumnezeu şi Isus erau una în egalitate, putere şi veşnicie în timpul când Isus a fost pe pământ până când a fost botezat. Unde era atunci cea de-a treia persoană a „treimii”, „Duhul Sfânt”? Trinitarienii vor declara că Ei trei erau una în acea perioadă. Dar, nu declară Biblia că atunci când Isus a fost botezat, spiritul a coborât asupra Lui asemenea unui porumbel şi imediat după aceasta El a fost călăuzit de spirit? Trinitarienii vor spune că toate trei persoanele „treimii” erau prezente cu acea ocazie şi vor cita Mat. 3:16,17: „De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis şi a văzut spiritul lui Dumnezeu coborându-se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Totuşi, învăţătorii trinitarieni vor trebui să răspundă la câteva întrebări referitoare la acest text, care îi va pune în încurcătură, ca de pildă: A cui voce a venit din cer, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”? Era aceasta propria voce a lui Isus? Unde fusese până atunci „Duhul Sfânt” sau spiritul sfânt, observând că acum coborâse peste Isus? N-au fost cerurile deschise pentru Isus, dacă El era Dumnezeu, în timpul celor treizeci de ani ai Săi petrecuţi pe pământ? Dacă El era Dumnezeu sau o parte a treimii, egal în putere, substanţă şi veşnicie cu Dumnezeu, ar fi avut totdeauna acces la ceruri. Acestea şi alte întrebări la fel de stânjenitoare au convins clerul că este mult mai bine să spună că totul este o mare taină. Da, aceasta ar fi o taină, dacă doctrina treimii ar fi adevărată. Unul dintre cele mai misterioase lucruri este întrebarea: Cine a condus Universul în timpul celor trei zile când Isus a fost mort în mormânt sau în timpul celor treizeci şi trei de ani şi jumătate ai Săi, petrecuţi pe pământ, în timp ce a fost făcut „cu puţin mai prejos decât îngerii”? Dacă Isus era Dumnezeu, atunci, în timpul morţii lui Isus, Dumnezeu a fost mort în mormânt. Ce ocazie minunată ca Satan să preia complet controlul! Dar, simplul fapt că el n-a putut face aceasta, dovedeşte că singurul Fiu născut, şi numai El, era cel mort. Scripturile declară în 1Timotei 1:17 că Dumnezeu este „Regele veşniciei, nemuritor”. Prin urmare, dacă Isus era Dumnezeul cel nemuritor, El n-ar fi putut muri. În timpul căii pământeşti a lui Isus, Diavolul a făcut orice efort pentru a aduce moartea asupra Lui; şi după ce a reuşit în cele din urmă, cu siguranţă că el n-ar fi permis învierea lui Isus, dacă Atotputernicul Dumnezeu ar fi fost mort. Cât de contradictoriu este totul, potrivit „treimii”! Aici sunt potrivite cuvintele lui Isus din Ioan 14:28: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”. „Mai mare” înseamnă nu numai în ceea ce priveşte poziţia, ci şi persoana. Credincios promisiunii Sale, Tatăl şi-a înviat Fiul în cea de-a treia zi. Dacă Iehova şi Cristos cel mort erau una în substanţă, învierea ar fi fost imposibilă. Religioniştii vor cita cuvintele lui Isus din Ioan 10:17,18: „Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu”. În felul acesta, ei speră să dovedească faptul că Isus era Dumnezeu şi putea să se învie pe Sine. Cu toate acestea, concluzia logică, ce reiese chiar din Versiunea Regele Iacob, a cuvintelor din Ioan 10:17,18 este că Isus, deoarece şi-a dat viaţa de bună voie, a fost asigurat de porunca Tatălui Său că va fi înviat din nou şi Îi va fi dată iar viaţa. El şi-a luat viaţa înapoi, atunci când Dumnezeu I-a dat-o prin înviere. Aici, Traducerea Lumii Noi redă aceste cuvinte în mod potrivit: „Îmi dau sufletul, ca să-l pot primi din nou. Nimeni nu Mi l-a luat, ci îl dau din proprie iniţiativă. Am autoritate să-l dau şi am autoritate să-l primesc din nou. Porunca în această privinţă am primit-o de la Tatăl Meu”. Aceasta face clar faptul că prin ascultarea de voia lui Dumnezeu, Isus şi-a dat viaţa în mod voluntar, ca răscumpărare, iar ca o răsplată a credincioşiei, El a avut autoritatea să o primească din nou din mâna Tatălui, prin faptul că L-a înviat. Doctrina treimii n-a fost concepută de Isus sau de primii creştini. Niciunde în Scripturi nu este făcută vreo menţiune despre o treime. De aceea, dacă aşa cum s-a pretins, aceasta este „doctrina fundamentală a religiei creştine”, este foarte ciudat că această doctrină confuză, complicată, n-a primit nici o atenţie din partea lui Isus Cristos, prin nici un fel de explicaţie sau învăţătură. Încă mai ciudat este faptul că oameni imperfecţi, care au trăit cu sute de ani mai târziu, au trebuit să injecteze ideea în religia lor, prin păgâni şi să o înveţe ca pe un adevăr scriptural. Adevărul clar este că aceasta este o altă încercare de-a lui Satan de a ţine departe persoanele temătoare de Dumnezeu de învăţarea adevărului despre Iehova şi Fiul Său, Isus Cristos. Nu, nu există nici o treime!
Posted on: Sun, 03 Nov 2013 11:53:50 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015