Gândurile îmi aleargă sălbatice prin toată fiinţa, nelăsându-se cuprinse nici măcar în frânturi de fraze. De ce simt viaţa atât de dezgolită de verbul “a fi”? Odată simţeam mângâiere în fiecare adiere de vânt, zâmbet în fiecare floare, linişte în fiecare nor, căldură în fiecare rază de soare. Acum e uscat, hidos, abisal… totul. Ploaie, vânt, furtună… Până şi Dumnezeu se lasă ascuns. Îl caut în fiecare gând, lacrimă, rugăciune nerostită în cuvinte. Nimic… E sec… totul. Aproape că mi-e frică să fiu singură numai cu mine, de teamă a ceea ce găsesc acolo, de ce descopăr acolo, în adâncul fiinţei mele. Simt că lumea mea se năruie ca un castel de nisip. Nu mai am putere să lupt, să răzbat, să merg înainte. Nu mai sunt eu, nu mă cunosc aşa cum sunt acum: chip şi suflet amorţit, nesimţitor vieţii, amalgam de nelinişti şi tulburări, strigăt mut al sufletului, asurzitoare tăcere… Aşa sunt acum… Ce aş putea scrie mai concret – despre fapte trecute, zbucium în prezent, dorinţe pentru viitor? Care viitor? Ce bucurie ar inunda sufletul meu să mai pot privi măcar pentru o clipă viaţa cu ochi de copil. Copilul din grădina bunicii, mirosind a iasomie şi a piersici coapte, cu zâmbet neatins de răutatea lumii şi cu cireşe la urechi. Vremuri demult apuse… Viaţa mi s-a oprit acolo, demult, în grădina bunicii şi în casa mirosind a pâine, cu candela veşnic aprinsă. Restul e zbucium omenesc, neliniştea căutării… căutare a ce? Nu ştiu. Fericire – mult spus, de neatins, poate chiar nu există. Linişte – niciodată. Bunăstare – nu mă împlineşte. Aşa sunt eu azi: un om fără drum… un suflet închis în carapacea vieţii…
Posted on: Tue, 29 Oct 2013 02:07:53 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015