Ieri am ajuns în Starigrad. Superb orășel. Este un mic golf în formă de potcoava, în mijlocul unui munte de piatră. Acolo este amenajat portul. Numai pentru bărci. Micuț, segmentat, compartimentat, probabil pe familii sau grupuri. Nu știu. De jur împrejurul portului, o alee betonata. După aceasta, casele. Cam pe două sau trei rânduri, dar cum muntele este abrupt, de fapt sunt mai degrabă una peste cealaltă. Care mai de care mai frumoasă. Majoritatea din piatră, toate cu țiglă, se întrec în intrări și cotloane dosnice, bolti de piatră, ce susțin terase și balcoane, sub care sunt mese și scaune, bârne și belciuge antice mai peste tot, tainice ferestre acolo unde nu te-astepti. Frumusețea e dată de dimensiunea urbei. Probabil nu sunt mai mult de cincizeci de case. Fiind dispuse în semicerc, distanța intre ele, e suficient de mică, încât oricine sa poată discuta cu oricine, de la geam. Inutil sa spun ca geamuri sunt doar în față, în spate acoperișurile atingând muntele. Încă ceva straniu, nici magazin nici orice alt punct comercial sau bodega nu există aici. Cu toate acestea, vara, mai toate camerele sunt închiriate. Un aspect autentic, paralel cu timpul, un sătuc în care toată lumea este în vreun fel, înrudită cu ceilalți. Fix pe aleea din jurul portului mi-am pus cortul. Toți care treceau pe lângă mine, zâmbeau și ma salutau. De fapt aceasta deprindere am luat-o și eu. Plouă de rupe în timp ce scriu. Atmosfera parcă impietrise, asa ca nu m-am ostenit sa leg cortul. Dar pe la patru dimineața a început. De fapt nu vântul, ci valurile din port m-au trezit. Era încă întuneric, iar eu prea obosit ca sa încep sa strâng și sa plec, dar prea treaz ca sa ma culc la loc. Așa că am stat. Am făcut o cafea și admiram cătunul. Încet încet, vântul s-a întețit și valurile au început sa ia amploare. Pe la opt totul era pregătit de plecare. Doar Stormy trebuia să îl mai iau pe mine, când apare un bătrânel cu un câine. Mă salută în românește și ma invită pe la el. Nu era momentul de vizite, asa ca a trebuit să-l refuz. M-a îmbiat cu o cafea fierbinte. Am refuzat-o și pe aceea. Apoi, pe un ton categoric, mi-a spus ca un schnapps nu pot sa refuz! A trebuit sa accept. Depășeam limita bunului simț. Doar ca omul avea chef de vorbă. Paharelul mic, din sticlă groasă, cu lichidul distilat, era doar pretextul unei discuții. Ca mai peste tot pe unde am fost, oamenii sunt dornici sa intre în legătură cu alți oameni, sa schimbe impresii, și asa mai departe. Nu știa decât câteva cuvinte în românește. Constructor de nave, în 83 a fost trimis în România, parcă la Galați a zis, în nu știu ce schimburi de experiență se făceau în acele vremuri, pentru vreo doi ani. Mi-a plăcut mult omul și cu greu am plecat. Mă cam uitam temător la mare. Vântul bătea tare de acum. S-a uitat zâmbind la mine, spunându-mi sa ma duc fără grijă, numai bine, ca ma împinge de la spate, imediat ajung. Da, sigur! În gândul meu. La fundul apei poate. Ș-am plecat. Dacă ar fi rămas așa, mă descurcam. Dar a ajuns repede un vânt puternic. Valurile au început sa crească și dai și luptă. Vântul numai din spate nu bătea. Și-a schimbat direcția de nu știu câte ori. Inclusiv din față mi-a bătut. După vreo cincisprezece kilometri, deja îmi făceam probleme. Nu mai era sub controlul meu, ci marea a controla pe mine. Spre norocul meu, cârma nu numai ca nu s-a rupt din nou, dar a mers mai bine ca niciodată. O frecam în stânga și dreapta după cum îmi schimbau valurile traiectoria. Greu! Spre imposibil. Cumplită vreme și groaznic acest canal. E și lung. Mai am vreo șaizeci de kilometri până la capătul lui. Și am zărit un mic orășel, ce avea ceva pietriș într-un colțișor. Nu spun cât am luptat în ultimii două-trei sute de metrii. Deja mă gândeam dacă rezist înot până la mal, cu barca după mine. Dar am ajuns. Și odată cu mine, puțin soare. Mi-am dat toate plasticele jos și am stat vreun sfert de oră în bătaia vântului și a soarelui, sa ma usuc. În fața mea o terasă. La fix. Am luat cea mai fierbinte și mare cafea și am pus tableta la încărcat. Am ieșit pe afară, cu ochii după un loc de campare. Nimic. Trebuia sa plec mai departe. Am cautat pe hartă și cel mai apropiat loc era Senj, la vreo șapte kilometri de mine, dacă tăiam un golf. Altfel zece. Nu am avut de ales și am sunat-o pe Cornelia. I-am explicat situația și i-am spus ca dacă nu o sun în trei ore, să anunțe autoritățile. Mi-a părut rău că am făcut asta, îi venea sa plângă, dar era singura mea șansă în caz ca ma rasturnam. Intre cele două localități nu era decât o faleză înaltă, practic verticală. Cafeaua a făcut nouă kuna. Mi-am verificat toți banii și aveam optsprezece kuna toți banii. Vântul crescuse puternic în intensitate și toată marea era albă. Mă simțeam ca un condamnat. Așa că am mai luat o cafea înainte de plecare. Dacă era sa se întâmple ceva, măcar sa îmi fac o ultimă placere. Am savurat-o încet. Mi-era frica să plec. Prima dată când mi-a fost frică. Cu adevărat. Am trecut prin situații mult mai grele probabil și a fost de multe ori vorba mai mult de noroc, decât de știință, de am ajuns până aici. Dar toate m-au prins pe apă, fără sa știu și fără sa vreau. Acum mi-o făceam cu mâna mea. Intre cele două puncte nu era nici un loc de repaus, sau în care sa ma pot răzgândi. Și am plecat. Fiind faleză de la un capăt la celalalt, am preferat varianta scurta de șapte kilometri. Adică am tăiat golful. Și bine am făcut. Aveam să aflu la sosire. Vântul mi-a dat mult de furcă. Valurile nu aveau mai mult de un metru și jumătate, maxim doi. Dar erau violente și veneau din mai multe direcții. Greu. De abia controlam barca. Valurile aveau tendința de a ma pune dea lațul lor și fiecare în parte îmi schimba direcția. Fundul împreună cu barca juca în toate direcțiile, cu picioarele împingeam în pedale în încercarea de a-mi păstra direcția și vasleam. Am remarcat ca la valuri cu predilecție din spate, am șanse mai mari sa guverneze barca dacă am viteză. Așa că am tras tare. Și valurile ma destabilizau, și tot așa. Parcă puseseră ciuda pe mine și vroiau cu tot dinadinsul sa ma răstoarne. Dar a fost frumos. Rau a fost când am început sa ma apropii de destinație. Automat și de faleză. Haos a fost acolo. De câteva ori am recuperat după ce deja atinsesem apa. Dar cea mai cutremurătoare secvență a fost can un val de cam un metru și jumătate, venind din spate, a trecut pe sub mine până cam în botul caiacului. Eram deja aproape de 45°. Acolo a crescut până pe la doi metri și jumătate, devenind aproape vertical, și numai vântul ținându-l sa nu se prăbușească peste mine, pentru a o lua brusc înapoi, către mine. Eram în caiac ca într-un avion care decolează. Eram convins ca se va înfige cu spatele în apă, și nu voi avea nici o șansă să-l mai controlez când iese. Dar nu s-a întâmplat asta, iar valul a fost suficient de amplu, ca Anaconda sa se ridice de el. Sunt foarte mândru de această barcă. Din multe situații m-a salvat! Oricum, deja vorbeam singur. Am trăit un coșmar în ultimul kilometru. Parcă nu se mai termina. Valurile nu aveau nici un fel de direcție, se ridicau și coborau în fracțiuni de secundă, inclusiv apă circulă aiurea în ele. Bunul simț îți spune ca se va întâmpla într-un fel, dar valul are cu totul alte intenții. Coșmar. Chiar și după digul ce protejează orașul a fost greu. Și ca totul sa fie perfect, când am tras la mal, m-am răsturnat. Oricum ploua, dar chiar de baie nu aveam chef. Pantalonii etanși de obicei nu îi port. Nu ma simt comod, iar dacă ma răstorn, oricum nu mai am ce face. Așa că eram în slip și Stormy deschisă la brâu, pentru o mai bună ventilație. Deci baie! Și ploaie! Și vânt. Acum vad ca s-a mai oprit oleacă. Primul lucru, am anunțat-o pe Cornelia. Apoi am pus cortul. Totul, absolut totul e fleasca. Chederul de la compartimente s-au uzat și nu mai etanseaza. Dragoș de la Hibiscussport mi-a dat toți sacii etanși pe care i-a avut, dar pentru sacul de dormit și flecele în care dorm, nu au ajuns. Așa că folosesc un o chinezărie mai veche, tot sac etanș, dar cred ca s-a înțepat sau tocit sau toate împreună, ca intra apa în el. Așa că iar am sacul și hainele ude. Și e un frig... Noroc ca sacul tine de cald chiar și umed, dar senzația nu e deloc plăcută. E căldură dintr-o baie de abur, care ați prins asa ceva. Și acum partea rea. Azi a fost vânt 5 pe Beaufort. De mâine, 8.doua zile. Apoi miercuri, eveniment Bura. Trec oameni pe lângă cort, nu înțeleg o boaba, dar când aud Bura, înțeleg. Când am băut cafeaua, un tip mi-a spus ca urmează sa vina Bura. I-am spus și eu ca știu cum e, deoarece a fost și acum doua zile. A zâmbit îngăduitor și mi-a zis ca nu are nici o treabă cu ce a fost. Acum va fi puternic! Cred ca am luat-o eu razna dacă cel dinainte a fost doar un vânticel răcoros de toamnă. Așa că sunt țintuit aici pentru câteva zile. După Bura, în mod sigur mai trebuie o zi sa se calmeze puțin apele. După care, pe meteo, numai avertizări. Se schimbă de la o zi la alta și de la ora la oră. Cred ca s-a răcit brusc și aerul nu-și mai găsește locul. Doar ca aici sunt vanturi turbate. Și peisajul. Juri ca ești pe Marte. Am probleme și cu curentul. O mufă nu mai e buna. Nu pot sa o repar, dar o voi pune pe direct. Numai sa se oprească ploaia! --------------- Serviciul de date pe tableta in roaming powered by Vodafone. ---------------
Posted on: Sat, 02 Nov 2013 20:03:09 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015