In una din putinele clipe de ragaz pe care le-am avut de cateva luni incoace, mi-a revenit in memorie o scena care - in vremea copilariei mele - mi-a impresionat profund retina si pelicula inimii...(cea din urma inregistrand adesea chiar si ceea ce refuzam sa privim). Plecam cu trenul, impreuna cu matusa mea, sosita de la Buzau tocmai pentru a ma prelua si conduce spre nastrusniciile vacantei de vara...Gara de Nord.Lipar, asfalt topit, peronul parca dilatat de fierbinteala zilei.Asteptam plecarea, balabanindu-mi picioarele, nerabdatoare, pe bancheta lipicioasa de vinilin grena... Paralel cu trenul nostru, un altul, international, aflat de asemenea pe ..roata de plecare...La un moment, ceva imi atrase atentia: doi tineri se strangeau in brate cu disperare, nereusind sa se smulga unul altuia si parca toata bucuria si tristetea lumii ii inconjura...Peronul gol. Nimeni in afara lor. Scena a durat vreo 15 minute, aveam impresia ca nu mai respira, ca au devenit stana de piatra, ca sunt amandoi un trup.Trenul lor se pusese deja in miscare si baiatul tot nu se indura....In cele din urma, se desprinsera...Cineva, urcat in compartimentul nostru, imi elucida misterul: el neamt, ea romanca. Ne aflam in Romania de la mijlocul anilor 80.... De atunci, nutresc pentru trenuri un soi de duiosie, chiar daca nu le mai folosesc demult.Ca si pentru ceasuri.Pentru ca si trenurile si ceasurile ne spun, deopotriva, cele mai frumoase si adevarate povesti.
Posted on: Fri, 18 Oct 2013 17:45:10 +0000