Intre EST si VEST 20.07.2013 Cică Vocea Rusiei a răguşit (George Daniel Rîpă, Ev.zilei, 18.07.2013), iar celebrul Mândrăşescu, acest Lord Haw-Haw al vremurilor moderne, a rămas în pagubă cu gravitaţia politică a Moscovei. Se vede treaba că pe noi românii, cineva de sus încă ne iubeşte, spre deosebire de puzderia de cetăţeni galonaţi în parlamentari de către poporul român la 09 decembrie 2012 care se străduiesc să ne transforme din nou în tovarăşi iar pe ei în prim-tovarăşi. Era şi cazul, având în vedere că de 67 de ani, din 1946, pendulăm continuu între Est şi Vest, orbiţi fiind de soarele ce se naşte invariabil din Răsărit şi cel mai adesea obsedaţi de Apus. Prin Europa circulă un curent al “euro-scepticilor” care se ocupă în general cu disecarea firului în şaiş’pe. Cu alte cuvinte pentru că le este bine se dau cu capu’ de pereţi cum să le fie şi mai bine, plasând tema dezbaterii pe nivelele înalte ale civilizaţiei. Şi noi suntem europeni, am fost dintotdeauna, dar câteva accidente istorice ne-au scos de pe scena Europei civilizate de unde timp de aproape cincizeci de ani am privit cu nesaţ dincolo de cortina de fier spre mereu obsedantul Occident. Dezbăraţi de comunism în 1989, iată că după alţi 23 de ani patina istoriei ne ajunge din urmă exact când să virăm definitiv la dreapta. Criza economică dă naştere celor mai surprinzătoare reacţii care, amplificate de multele scandaluri ale laptelui sau cărnii de măgar regizate abil de gulerele albe, s-au transformat încet, încet într-un soi de româno-euro-scepticism în care nu de puţine ori mândria naţională este folosită pe post de ingredient principal. Astfel că auzi din ce în ce mai des, la cetăţeni obişnuiţi dar cu pretenţii de vizionari, peroraţii de genul “Europa vrea să ne transforme în piaţă de desfacere pentru «mizeriile» lor” sau “Europa vrea să ne ia tot” sau apocaliptic “Europa vrea să ne subjuge”. Parte din aceste jalnice trâmbiţe sunt nostalgicii după vremurile nu prea demult apuse, când fiecare avea un loc de muncă şi aproape nimic altceva în afară de propria conştiinţă. Iar pe aceasta au pierdut-o între timp în adierea capitalistă ce a învăluit România mai ales după 2007 şi în disperare de cauză nu ezită să se transforme în huliganii cu păr alb de astăzi care uită că sunt români pentru 50 de lei, un kil de făină sau de ulei. Acest româno-euro-scepticism a fost cultivat cu ardoare de USL-ul războinic, borfaşii revoluţionari vrând astfel să pregătească terenul pentru o nouă lucrătură cu secera şi ciocanul, pusă la cale în mod subtil şi pervers. Vocea Rusiei a încercat mai bine de un an de zile să transmită României câte ceva din învăţăturile fratelui mai mare de la Răsărit, tinerii tovarăşi Ponta şi Antonescu dovedindu-se cadre de nădejde cu care se poate discuta şi eventual întări considerabil influenţa Rusiei în dauna marelui şi unicului său inamic, Occidentul. Astfel a devenit posibil ca după 23 de ani de la dispariţia flagelului numit comunism România să fie singura ţară din fostul bloc sovietic care să flirteze din nou cu Răsăritul. Să fim dotaţi cu un Ion Iliescu, domnul tovarăş cu inegalabilul său rânjet mulţumitor de bastoane minereşti aplicate pe spinarea copiilor democraţiei, să avem un Robert Negoiţă care să-i preaslăvească pe comunişti în aplauzele frenetice şi unanime ale celor prezenţi la ultima Plenară CC a PSD. Un Victor Ponta care se minte pe el însuşi cum că ar fi un Prim Ministru adevărat ori un Crin Antonescu, Primul Secretar al PNL-ului ajuns penal, mai rău decât un partid comunist. Aceşti oameni ne conduc ţara, oraşul, cartierul şi strada, ne conduc viaţa către orizonturi deloc clare. Tuturor româno-euro-scepticilor, nostalgicilor cu sau fără păr alb şi în general tuturor celor aflaţi în afara realităţii şi care asistă cu braţele încrucişate cum actuala putere uselistă încearcă să joace kazacioc pe capul lor, aş îndrăzni să le supun atenţiei câteva elemente simple dar extrem de relevante în ceea ce priveşte deosebirea dintre Est şi Vest, aşa cum le percep eu, om simplu dar adept al adevărului, pragmatismului şi logicii. Mai întâi de toate Estul cel mai adesea a luat şi nu a dat. Prin tot soiul de Yalte şi-a adjudecat fără drept de apel teritorii şi chiar ţări în totalitate. A confiscat culturi şi religii, a strămutat popoare întregi. Până şi tezaurul încredinţat spre păstrare de către România n-a fost restituit nici până-n ziua de astăzi. A livrat în schimb multă doctrină, disperare şi mai ales teroare. A generat o cantitate incomensurabilă de suferinţă. Din 1924 şi până în 1947 comunismul a “produs“ 36 105 000 victime omeneşti. Şi nu ne referim aici la război. Dacă adăugăm cifra de 14 590 000 victime între 1917 şi 1923, precum şi alte 10 000 000 între 1948 şi 1975, ajungem la un total de 60 000 000. Adică şaizecidemilioane de fiinţe umane dispărute de pe faţa pământului. Comunismul a dat lumii lagărele de concentrare din care s-au inspirat şi naziştii. Abia la 30 ianuarie 1992 Boris Elţin a semnat decretul de eliberare a tuturor deţinuţilor politici, ultimul fiind pus în libertate în ziua de 07 februarie 1992, la ora 1300. Aşadar abia la doi ani de la dispariţia cortinei de fier celebrul Gulag a fost abolit după ce a distrus fizic echivalentul a aproape trei Românii. În Est s-a lucrat temeinic cu secera şi ciocanul astfel încât urmările se văd încă şi astăzi. Ce dacă se produce prin rotaţie câte o putinizare sau medvedevizare, care de dragul culorii locale, europene şi mondiale aruncă uneltele respective la fier vechi şi le înlocuiesc cu gaze, petrol şi alte bogăţii naturale numai bune de pus pe orice masă de negociere universală. Poate doar Mihail Gorbaciov a fost pata de culoare în oceanul roşu ce a inundat jumătate de Europă de pe la începutul secolului douăzeci. Inconştient sau cu bună ştiinţă, prin perestroika promovată a deschis de fapt uşa schimbărilor ce au transformat radical lumea aducând-o înapoi pe făgaşul său normal, devenind astfel un fel de erou planetar. Încă din 1947 Vestul ne-a dat speranţa că lumea poate fi şi altfel, ne-a încurajat şi ne-a menţinut pe linia de plutire. I-a primit bucuros şi i-a sprijinit pe cei mai curajoşi care au înţeles să treacă de la resemnare la fapte. Am locuit o bună bucată de vreme printre saşi, cunoscându-le şi pătrunzându-le încet, încet valorile şi tradiţiile. Mi-a aduc aminte cu plăcere cum, copil fiind, mă jucam împreună cu nepoţii lui nea Chris în şura acestuia, a cărei dotare bătea de departe orice grajd de tip CAP sau GAZ. Dotarea a luat-o statul comunist, iar nea Chris împreună cu nepoţii săi au emigrat în Germania, nu înainte de fi trecuţi prin trocul inuman impus statelor occidentale de către infamul Ceauşescu. Aşa au plecat mulţi saşi şi şvabi, lăsând în urmă gospodării mari şi frumoase ce făceau cinste comunităţii lor. Unele au fost mai apoi populate cu cetăţeni coloraţi, cei pentru care astăzi trebuie să plăteşti o taxă de 7000 de EUR doar să le pronunţi numele. Altele au rămas în paragină. Şi astăzi, prin unele locuri din Ardeal încă poţi vedea sate aproape în întregime golite de viaţă şi pustii. Nu cunosc însă niciun caz de sas, şvab sau german român care să fi emigrat în Est, măcar înspre satele nemţeşti de pe teritoriul actualei Ucraine. Vestul a constituit mereu o ţintă din a cărei atingere mulţi şi-au transformat viaţa într-un scop. Ca să fugă în Vest, românii traversau Dunărea cu ce aveau la îndemână sau înot, riscându-şi viaţa sub ochii grănicerilor. Nu am auzit însă de nimeni care să fi traversat Prutul noaptea, înotând ca şi câinele, pentru a ajunge în paradisul sovietic. După 1989 Vestul ne-a susţinut permanent atât economic şi financiar cât şi moral şi cultural. Treptat au fost eliminate vizele, iar mai apoi ştampilele din paşapoarte ca în final şi acestea din urmă să nu mai fie necesare. Cu doar cartea de identitate asupra sa, oricine se poate urca în maşină şi să se ducă nestingherit până la Nordsee, doar să respecte legile acestei mari familii numită Europa. Unii dintre noi o încalcă şi încep să se lamenteze, dar ei nu sunt decât excepţia care întăreşte regula în ciuda tuturor aparenţelor. Cu Schengen-ul este altă poveste, pentru Occident fiind foarte importantă poziţionarea României în ecuaţia Vest – Est, mult mai complicată şi-n acelaşi timp mult mai simplă decât s-ar părea, pentru că ea ţine doar de nişte lucruri elementare şi de bun simţ înscrise definitiv în piatra civilizaţiei europene. După aderarea României la marea familie europeană în 2007, aceasta ne-a dat spre cheltuire în vederea dezvoltării 23,53 miliarde de EUR. Iar pentru perioada 2014 – 2020 sunt prevăzute alte 47 de miliarde EUR. Cum le cheltuim şi mai ales, de ce sunt deturnate (n-aş vrea să spun furate) este altă discuţie, celebra “absorbţie“ fiind exclusiv apanajul nostru. Parafrazând o zicală românească, UE îţi dă dar nu-ţi bagă în traistă, oricât de membru ai fi. Cert este că acestea sunt cifre urmate de nouă zerouri iar România are absolută nevoie de ele. Efectul se vede peste tot, din casa în care locuim, maşina pe care o conducem, strada si bulevardul pe care mergem sau magazinul Alimentara devenit hipermarket din care obişnuim să ne facem cumpărăturile. Iar asta înseamnă evoluţie şi dezvoltare şi cine ar fi nebunul care să se opună la aşa ceva! Vestul ne acceptă bucuros copii la studii, iar unii dintre aceştia nu se lasă până nu auresc România la tot felul de concursuri şi olimpiade. Vestul îi apreciază, noi îi ignorăm dar ne străduim să învăţăm şi noi câte ceva din respectul cuvenit excelenţei. Cei ce deja se gândesc la ipoteticele State Unite ale Europei nu cred că au în plan state “originale“ şi state “second-hand“ ci în mod logic sunt obligaţi să construiască un sistem în care toate cele 28 de ţări să se poată încadra în mod unic şi armonios, altfel nu ar putea face faţă competiţiei agresive la care sunt supuse de către celelalte puteri economice ale lumii, SUA, China, Japonia etc. În fine, Vestul a furnizat întodeauna modelul de democraţie şi de stat de drept dorit de mai toate ţările trecute prin lagărul socialist. Şi încă este însuşi un fel de garant al acestora, precum şi al tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale cu care un om este blagoslovit în ţara sa europeană, anumite fapte şi lucruri fiind în mod instinctiv de neacceptat. Dovada stă în reacţia generată de evenimentele din vara lui 2012, când întreaga Europă a transmis la unison puciştilor un “până aici“ extrem de ferm. În mod intenţionat nu am pomenit nimic despre morţii şi răniţii Revoluţiei din decembrie 1989, pentru că oricum uitarea s-a aşternut mult prea repede. Dar ca şi mulţi alţii ştiu exact pentru ce s-au sacrificat aceştia pentru că am fost acolo şi am zbierat şi eu Libertate până am răguşit. Deşi uitarea este scrisă în legile omeneşti, sacrificiile Revoluţiei ca şi cele de mai sus nu trebuie în niciun caz uitate şi ignorate, acestea constituind imboldul istoric ce ne îndeamnă să mergem mai departe. Politicienii nu pierd nicio ocazie pentru a-şi da în petic, dar noi, poporul atât de des pomenit de domniile lor ar trebui să terminăm odată cu fandoseala asta de vestici-estici. Căci deşi locuim mai la Est, suntem deja şi întotdeauna vom fi la Vest. Ajunge cu atâta Est! Autor: Dan Popică
Posted on: Sun, 21 Jul 2013 12:32:55 +0000