Locuiam la marginea orașului, in clădiri de beton gri, construite de comuniști in anii 70. In față era alt bloc si nu vedeam nimic decât ce faceau vecinii seara. Pe partea cealaltă, spre câmp, erau mereu bălți uriașe in care cântau brotacii și se bălăceau rațele care treceau drumul de la casele invecinate. Pe alții “ii demolase” auzeam la tot pasul, oamenii șușotind și dând din cap cu ințeles; dar noi eram copii si nu pricepeam de ce atâta spaimă de demolare. Casele de peste drum scăpaseră, făceau parte din satul care răsfira vreo cateva gospodării pe deal. Cei de pe partea noastră, mutați cu forța la blocurile cladite pe locul unde odată copilariseră, erau bătrâni palizi si pe care nu-i vedeam decât foarte rar, coborând din casa dupa pâine. Al nostru era ultimul bloc din tot șirul. Aveam noroc că de la balcon vedeam câmpul gol si căsuțele rămase incă in picioare. Imi aduc aminte că ne năclăiam mereu pe-acolo in noroaie, venind de la școală si ne opream să ne spălăm incălțările in bălțile uriașe, care nu secau niciodată de mari ce erau. Băieții de seama noastră se jucau de-a pescuitul acolo, cu undițe incropite din crengi și ațe, prefăcându-se că prind pește mult, pe care noi, fetițele, il găteam in cutiile de conserve adunate de prin fostul șantier. Nu aveam nimic; doar cărțile de școală, vreo câteva papuși si timp berechet să nu se mai termine niciodata cu joaca. Dar aveam prieteni mulți, și nu doar copiii de la blocuri. Cartierul era plin de pisici si câini, de toate mărimile si toate culorile. Flamânzi incontinuu, răscoleau prin gunoaie toată ziua și așteptau la scările blocului să mai iasa cineva cu resturi. Erau pe-atunci prietenoși – proveneau de la casele dărâmate, ale căror stăpâni, mutați la bloc, nu avuseseră voie sa-și ia și cainii. Care au avut inima mai mare si rude pe la țară, le găsiseră un alt stăpân; dar marea majoritate a acestor cândva buni prieteni, erau lăsați de izbeliște intr-o lume care se promitea nouă. Cățeii erau cuminți si ne așteptau dând din coadă cănd ieșeam de la școală, insoțindu-ne pâna acasă. Le aruncam pâine pe geam si oase de la masă. Mi-i amintesc sub balcon, cu gâtul ințepenit de cât de uitau in sus, că doar-doar, o cadea ceva. Mă durea inima de copil sa-i vad așa si mă intrebam unde dorm nopțile, ce mănancă daca nu le dau eu si unde vor dormi la iarnă. Căram cutii de carton si le pregăteam culcușuri din cârpe, dar se vede treaba că atunci cand nu eram prin preajmă, oameni răi ii goneau si azvârleau truda mea la gunoi. De la balcon vedeam, in afara de ciori si apele stătute, si vreo șase căruțe cu cai, inșiruite in spatele magazinului de mobilă. Așteptau mușterii care să cumpere câte-o canapea sau vreun dulap și le cărau cumpărăturile acasă. Mi-a ramas in minte imaginea lor, ca dintr-un film rusesc, cea a cailor cazuți, intr- societate mutantă; nu mai erau cai, ci un fel de sclavi care priveau mereu un jos, cu ochi triști si coame incâlcite, tremurând pe picioare subțiri sub frigul iernii. Unii erau acoperiti cu țoale, altora le numaram coastele si plângeam de tristețea lor. Intr-o zi, un gras cu ochelari pe care-l știam pentru ca era șef la Alimentara, a cumparat un pat greu si o masă cu cateva scaune. “- Care vrea sa facă un bacșiș?” Oamenii cu caii, asteptând in șir ca taximetristii de azi, au dat din umeri – era rândul lui Vasile, un om marunțel, cu barba rarâ si pe care-l știam mereu beat, cu sticla in buzunarul șubei. “Te duce băiatull!” a zis si au suit impreună mobila in căruță. Noi ne jucam pe-afară, dar de fiecare dată cand se cumpara mobilă, acolo eram, ca la spectacol, sa urmărim cum pleacă unul si vine altul. Sub patul din lemn greu, căruța părea mai-mai sa se rupă in bucăți. Se vedea in ochii calului ca n-o sa faca față acestei corvoade si ne uitam cum incerca sa facă primul pas. Din nari ii ieșeau aburi si il vedeam strângând din dinți, chinuind se se urneasca sub povara care i se dăduse. Nu putea. Picioarele slabe ii intraseră de-a dreptul in noroaie si cu fiecare incercare, se impotmolea tot mai mult. ” – De ce dracu’ stai aici cu gloaba ta, nu pricep”, a zis omul cel gras, injurând printre dinți. Lasă-i pe altii să facă parale dacă nu esti in stare si du-ți schilodenia asta pe-un câmp si lasa-l sa moara! Imi pierd timpul cu tine aici, uite, acuma trebuie sa descarc totul si sa reincărcăm, sa-i dam unuia care poate!” ” – Asteaptă, conașule”, a zis omul și scoțând biciul, i-a tras una calului peste spinare. Calul incerca din toate puterile, se opintea din toți rărunchii dar acum și roțile căruței erau ințepenite in noroaie. Atunci a mai primit una, si incă una. La cei zece ani cât aveam pe-atunci, nu mai ințelegeam de ce ni se spunea la scoală că cei mai buni prieteni ai omului sint calul si câinele. Pe câini ii vedeam mișunând prin șantiere dupa mâncare, pe cai ii băteau stăpânii beți pentru că nu erau in stare sa urnească o greutate de caâteva ori mai mare decât corpul lor ostenit. ” – Da’ să mănânci știi! Dumnezeii si anafura cui te-o facut! Ma faci amu de râs aici, la domnu’?” Calul răbda loviturile cu capul in pamânt, cu picioarele tremurânde. Nu se mai putea mișca si vedeam rostogolindu-se din ochii lui, lacrimi. M-am intors si am fugit in casă, țipănd cat mă ținea gura: “-Tată, vino, că omoară calul!” Tata m-a urmat ca un vârtej pe scări. Avea pe-atunci vreo 38 de ani si era un om inalt, cu o ținuta impunătoare. “- Lasă calul in pace, omule, i-a zis marunțelului asudat deja de cât bătuse bietul animal. “Iar voi, o turmă de prosti, stați si vă uitați ca la circ? Ce inimă aveți voi mă, calicilor? Un om gospodar nu stă cu sticla-n mână sa prindă câte-un ciubuc la marginea târgului!” Calul iși ridică privirea tristă. Se uita la tata. Se lăsă liniștea. Cel gras, care cumpărase mobila, incepu s-o descarce si s-o pună in alta căruță. “- Cât vrei pe cal?” intrebă tata. ” – Nu vând calul, n-am cum sa-mi mai fac treaba!” a zis omul. ” – Pai dacă nu-l vinzi, tot una e, că dacă te mai prind pe-aici, iți rup picioarele, ai priceput?” Au batut palma. Si de sub balcon, tata strigă la mama: ” Ce dai pentru un cal?” L-au dus cu un camion la țară, la niște prieteni de-ai tatei. Mergeam uneori să-l vad, să mă liniștesc că-i era bine. Se mai intremase si păștea fericit la o alta casă, muncea cu familia aceea gradina și știam că-i fericit. Ii duceam zahăr si ma gâdila cu buzele catifelate când imi manca din palmă, măsurându-mă cu ochii lui mari, petrecându-mă nemișcat cu privirea până când mă depărtam să mă urc in trenul ce ma lua acasă.
Posted on: Sat, 02 Nov 2013 12:14:55 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015