M-am săturat de această mască. Care refuză să defăimeze orice societatea a căutat să protejeze. Îmi spun că-mi sunt de ajuns atât cât sunt. Voi lăsa găurile. Un petic sau două le-ar distruge consistența. Mi-ar curma ceea ce a mai rămas. Văd chipuri care se silesc să surâdă. De parcă surâsul ar impune graniță suferinței. De parcă n-am ști că suntem doar un amestec ciudat, unde binele și răul există ca invenții ale minții. De parcă, am schilodi imaginea altora în noi, afișând durerea. Cad într-un abandon gratuit al incertitudinii. Au fost clipe despre care n-aș vorbi cu nimeni și, mai ales, cu mine însămi. Eliberez clipele acelea. Orice scai al trecutului este trimis în foc. Deschid ușile larg, pentru ca flăcările luxuriante să preschimbe totul. Nu știu de ce am așteptat atât. Credeam că, suprafața e singura realitatea unde pot fi sinceră cu mine însămi. De fapt, e invers. Aici se face loc doar ipocriziei creativ ambalată, minciunilor festive, idealurilor care subliniază neajunsul. În gârla de nemulțumire am scăldat ani. Succes sau eșecul, două mâini ale aceluiași trup, m-au înlănțuit cu vehemența unui fir de iarbă. Am fost singura care le-a înzestrat cu putere. Singura care vedea sfârșitul la mijlocul aleii. Sau începutul, unde se adâncea, maiestuos, prăpastia. Dintotdeauna m-am simțit o schiță care își dă importața unei opere de artă. Probabil și ceilalți simt la fel. Probabil cred, asemeni mie, că au nevoie de asta. Dintotdeauna m-am privit prin ochii murdari ai altora care, nu știau nimic despre ființele umane. Care aveau finețea unei barde. Oamenii aceia au lăsat scoarțe. Nu cicatrici. Scoarțe. Azi, le eliberez și pe ele. Undeva, unui copac, sigur li se potrivesc . Vreau limpezime. Care poate deveni furtună sau prilej de răcorire. Vreau să sar peste capcana moralității. Care împarte lucrurile fără a avea imaginea de ansamblu. E plină vară și eu sunt acoperită de cenușă. Amintiri, trăznete, nemulțumiri, dureri, râsete, crime, împăcări, demoni. Toate la plural. N-am simplificat nicicând nimic. Decât ceea ce nu voiam să iau cu mine. Dar azi, s-a eliberat un loc. O șansă la transformare. Așa trebuie să-și fi spus fluturele ieșind din pântecele lumii sale. La fel ies eu din mască. Iese ego-ul care pretinde năluci pentru a rămâne nimicul ce poate deveni orice.
Posted on: Mon, 08 Jul 2013 08:27:44 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015