MEANDRE 6 Pe bănci, bolnavii îmbrăcaţi în halate albastre, unii, iar alţii cu halate de culoare roşu închis, stăteau de vorbă sau fumau. Mihai a primit un halat de culoare roşie, de, cadru militar! Cei îmbrăcaţi cu halatele albastre, aproape gri de atâta vechime, erau soldaţi, civili, sau membrii de familie. Pe drumul spre secţie el a trecut pe o alee îngustă, flancată de trandafiri, în mijlocul cărora trona un bust de general doctor. Murmurul, de stup, a fost sfărâmat de un vaier prelung. Ajunsese în preajma unei secţii, în faţa căreia, pe bănci, erau bolnavi cu arsuri şi cu amputări de membre. Un băiat tânăr, cu un picior tăiat de la genunchi, striga de durere spunând că îl doare laba piciorului pe care nu-l mai avea. „De ce te plngi? Ce nemulţumiri ai? Astea sunt suferinţe, nu elucubraţiile tale! De ce vrei să te reîntorci în armată?” Gândurile astea îl bâzâiau, sâcâitor, ca un roi de muşte. În fond, de ce dorea reactivarea? Probabil că era un simplu orgoliu, generat de starea lui veşnică, de a demonstra ceva. Dorea, probabil ca toţi colegii, încă ofiţeri activi, să ştie că nu a furat, că totul a fost doar o înscenare. Ce dovadă mai bună a nevinovăţiei lui ar fi fost decât aceia că ar fi îmbrăcat, din nou, haina militară? În fond colegii ştiau doar că urma să fie condamnat dintr-un ordin circular al ministrului dar acel NUP nu mai fusese dat publicităţii. A ajuns la secţie. Leaşcu stătea în capul scărilor şi îl aştepta. -Hai, mă! A urcat cele câteva trepte după el şi a intrat în cabinet- -Băi Mihai, îi spuse el, arătându-i un teanc de cartonaşe colorate, aşează cartonaşele în ordinea în care îţi displac culorile! -Adică primul să fie cel a cărui culoare îmi displace cel mai mult? -Da, mă. Testatul a împrăştiat cartonaşele colorate şi le-a privit cu atenţie. Ce aiurea suna totul! Să le aşeze în ordinea în care îi displac culorile... Le-a aşezat şi Leaşcu le-a luat în mână şi, unul după altul, le-a aşezat în teanc, marcând ordinea lor pe o foaie-test, aşa cum le ordonase Mihai. -Bătrâne, ia formularul acesta şi răspunde la întrebările de pe el. Erau tot felul de întrebări stupide: dacă, stând pe un pod, a simţit nevoia să se arunce în apă, dacă a confundat vreodată răsăritul cu apusul soarelui.... A răspuns la toate şi apoi i-a înapoiat hârtia doctorului... Leaşcu a privit-o atent şi apoi a aşezat-o, peste celelelalte, meticulos, grijuliu, parcă. -Ia povesteşte-mi, boierule, ce-ai mai făcut, pe unde ai mai umblat, pe unde ai mai fost la peşte? -Maiorule, la peşte nu prea am mai fost că nu prea am avut „ argumente”, benzina este raţionalizată şi, pe lângă asta, sâmbăta şi duminica este porcăria aia cu alternanţa numerelor, cu soţ şi fără soţ -Lasă, bă, că-ţi dau eu un concediu medical şi mergem cu maşina mea. Am descoperit o „sursă” de benzină. Pe uşă a băgat capul sora şefă: -Şefu, la general, la şedinţă1 -Bine, i-a răspuns Leaşcu, apoi vorbindu-i prietenului: - Hai că mai vorbim. Mihai s-a ridicat, a ieşit din birou şi şi-a îndreptat paşii spre salon. Salonul, îngust şi lung, avea patru paturi, aşezate câte două, unul în spatele celuilalt, pe dreapta şi pe stânga. Patul lui era sub fereastră, pe dreapta. Şi-a aşezat lucrurile în noptiera de tablă, scorojită de la atâtea straturi de vopsea albă, aplicate succesiv, an de an. S-a aşezat în fund, pe pat, cu capul între palme. Erau ocupate numai trei paturi, cu al lui cu tot. Dintre ceilalţi doi pacienţi, unul era la fumat iar celălalt stătea întins pe pat, cu faţa în sus şi cu ochii deschişi. Pe nepregătite, l-a auzit spunând: -Domnule, sunt suspect de saturnism...deh, plumbul! Matale ce ai? - Eu nu am nimic, sau aşa cred eu. -Când intri aici intri sănătos şi ăştia, cu analizele lor, te găsesc „copt”. Io cred că ăştia fac experienţe pe noi. A tăcut. Ce era să spună? S-a ridicat încet de pe pat, a plecat la bufet, a mâncat doi crenvuşti reci, cu muştar, şi-a cumpărat ţigări şi s-a întors la salon. A scos din noptieră un volum de versuri de Adrian Păunescu. Privea volumul gros, cu coperţi negre şi în minte îi veneau melodiile ce se cântau la Cenaclul Flacăra: „Ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fii că viaţa, în lume, e grea...” „Da, are dreptate Păunescu! Viaţa în lume e grea!” S-a întors în pat şi a deschis cartea. A citit o poezie despre însoţitoarele de bord de pe avioane: „ Import export de boli şi obiecte, ele făcură cerul un bordel...” şi urma o rimă cu tembel. „Ei şi ce dacă au făcut ele cerul un bordel? Care era problema lui? Moralistul dracului!” Gândurile îl asaltau. A ieşit din nou din salon şi s-a dus la un telefon public. Îi era dor de Florentina. Buzunarul halatului atârna de greutatea monedelor de 25 de bani pentru telefoane. A sunat la soacră-sa. -Sărut mâna! -Bună, Mihai. -Mamă, Florentina este acolo? -Da, a venit de la joacă dar nu mă ascultă. Nu-şi face lecţiile, nu vrea să doarmă după amiaza. -Dă-mi-o, te rog, la telefon. -Alo, tata, se auzi vocea răsfăţată, uite, mamaie vrea să mă culce forţat. -Pisicuţa lui tata, ascult-o pe bunica şi dormi, ca să creşti mare. -Tati, tu eşti la spital? -Da, puiule. -Şi o să te facă din nou militar? „Bună întrebare. Chiar o să mă facă? Întrebarea asta directă era rodul faptului că pe Florentina am tratat-o mereu ca pe egalul meu, de când era foarte mică. Mi-am dorit să fiu un tată bun şi atât cât m-am priceput, cred că am reuşit....” Mihaela nu dorise copii dar, după circa doi ani de aşteptare pusese piciorul în prag şi i-a propus să facă împreună nişte analize să vadă care este cauza pentru care nu rămâne însărcinată. -Da, ce, tu eşti sigur că faci copii?, întreba ea, pe un ton agresiv. „Ştiam sigur, de! Avusesem ceva „probleme cu ochi”dar care s-au rezolvat, cu toate interdicţiile de întreruperi de sarcină şi cu toate riscurile cu implicaţii penale.” -Nu ştiu dar voi face analize şi eu şi tu. Vorbise cu profesorul Cernat, specialist în probleme de genul acesta şi stabilise să facă analize amândoi şi, pentru a o menaja psihic, chiar dacă dacă analizele lui ieşeau bune, să declare că avea şi el o problemă, şi să le dea tratament la amândoi. Au fost la doctor, şi după analize le-a recomandat tratamentul. Au mers la Sovata şi, pe lângă tratamentl medicamentos, ei i-a recomandat băi în lacul Ursu, cu apă de la 33 de metri adâncime şi împachetări şi badijonări cu nămol din acelaşi lac. În folclorul local, mai grosier, circula o expresie: „du-mă, mamă, la Sovata ca să îl cunosc pe tata!” Staţiunea era locuită, în majoritate, de maghiari. Pe alei circulau, între două proceduri medicale, femei ce-şi doreau copii dar care nu rămâneau însărcinate. Multe dintre ele, din credinţa că soţul este vinovatul responsabil cu infertilitatea, „scimbau cocoşul” în staţiune. Asta era una din cauzele care a generat acea glumă cu tata şi Sovata. În acelaşi an, Mihaela a rămas însărcinată. După naşterea Florentinei Mihai a avut parte de reproşuri nenumărate. Un copil mic, cu doi părinţi cu serviciu, şi militari pe deasupra, se creşte foarte greu dacă nu este un ajutor din partea bunicilor... Soacra lui nu s-a oferit aşa că a trebuit să se descurce singur. Ora 4 dimineaţa era deşteptarea. Copilul dormea dar la ora 4 şi jumătate trebuia să ajungă cu ea la creşă. Femeile de serviciu, contra unor mici atenţii, aveau grijă de ea până soseau cadrele specializate. El alerga ca nebunul, schimbând autobuzele, către o gară CFR, situată la capătul oraşului. Trenul pleca la ora 6 şi 6 minute. Următorul tren era la ora 7 dar cu cel de 7 pierdea raportul de dimineaţă. Era frânt de alergătură. Dormea în tren şi la dus şi la întors... -Tati, mă auzi? - Da, Floricico, sper! Să vedem ce se va întâmpla după vizita medicală..... Gânduri şi imagini se succedau ca nişte valuri de ceaţă. „Veneam acasă frânt, luam fata de la creşă şi mergeam acasă."Ai vrut copil, acum să ţi-l creşti!" Medicul de la puiericultură nu o văzuse pe Mariana niciodată, personalul de la creşă nici atât! Dar am vrut copil...trebuia să mi-l cresc!” -Mi-e dor de tine, puiule, îi spuse Florentinei. -Şi mie, tati! -Te rog ascult-o pe mamaie, da? -Daaa, biiine, i-a răspuns fetiţa, tărăgănând vorbele. Fata se făcuse mărişoară. Florentina era la şcoală. Când a intrat în clasa întâi ştia să scrie, ştia să citească şi asta, pentru că a vrut ea. Nimeni nu a obligat-o.Adesea punea nişte întrebări surprinzătoare. Odată l-a întrebat: -Tati, cum se fac copii? Trebuia să ai tact şi răbdare pentru că, dacă raspunsul ar fi fost evaziv sau nesatisfăcător, cu siguranţă, Florentina l-ar fi căutat în altă parte.
Posted on: Sun, 28 Jul 2013 04:05:44 +0000