NUMĂRUL TAINIC 666 Cum este posibil ca majoritatea „preoţimii“ să ignore dezvoltarea istorică sau să o treacă cu vederea este un lucru greu de conceput – fie că aceştia închid ochii intenţionat, fie că nu sunt interesaţi să afle adevărul. Referitor la timpul lui Constantin, adică la începutul împărăţiei bisericeşti, dezvoltarea aceasta este descrisă atât de amănunţit, că nu mai este nevoie de o completare. Din sec. al V-lea până în sec. al XI-lea împăraţii îi desemnau pe papi. După aceea, aşa-numita „preoţime“ a luat această problemă în mâinile lor. „Pentru a micşora influenţa împăraţilor romano-germani şi a nobilimii în alegerea papilor, papa Nicolae al II-lea emite un decret la Sinodul Paştelui, în 1059, în legătură cu alegerea papei, în care alegerea unui papă este pusă, în exclusivitate, în mâinile unui colegiu de cardinali.“ (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 287). Papii au fost în scurt timp superiori potentaţilor lumii, pentru că aveau de partea lor poporul, care avea frică de iad. Dar aceasta nu a fost suficient: problema a fost hotărâtă în curând în favoarea bisericii. În definitiv nu împăraţii i-au ales pe papi, ci papii pe împăraţi. „Roma, martie 1075. Dictatul papal. În aşa-zisul Dictatus Papae de la Sinodul roman din timpul postului, papa Grigore al VII-lea l-a declarat pe episcopul de la Roma drept domnitor absolut peste biserica universală. Papa singur avea dreptul să poarte însemnele imperiale, el putea să-i destituie pe împăraţi, pe slujitorii domnitorului necredincios, dispensându-se de loialitatea acestora, dar el nu avea voie să fie judecat de nimeni.“ (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 288). Ce legătură au toate aceste poziţii lumeşti şi politice cu Biserica lui Isus Hristos sau cu vestirea Evangheliei, sau cu Împărăţia lui Dumnezeu? Domnitorii, fie civili, fie sub manta clericală, şi-au zidit împărăţia lor proprie. Papii sunt aleşi în această funcţie înaltă pe care chiar ei au adus-o la existenţă. După aceea ei sunt puşi pe tronul portativ (Sedia gestatoria) şi sunt transportaţi. Toată lumea priveşte înspre ei, caută bunăvoinţa, favoarea şi mijlocirea lor. Când s-a stabilit şi când s-a dovedit cu claritate că în această biserică universală nu este nimic, dar absolut nimic în concordanţă cu Sfânta Scriptură, să ascundem acest lucru lumii şi, astfel, să ne facem vinovaţi în faţa lui Dumnezeu? Aici nu sunt acuzaţi oamenii care aparţin acestei biserici universale, nu-i acuzat nici un papă, care este iubitor de oameni, ci instituţia şi sistemul propriu-zis. Trebuie să fii tare pentru ca să cercetezi şi să vezi dacă este într-adevăr vorba de cea mai mare înşelăciune şi de cea mai mare falsificare din istoria omenirii – poate fără intenţie. Conform decurgerii timpului biblic stăm înaintea celei mai mari dezbateri spirituale. În toate timpurile au existat în istoria bisericii bărbaţi care s-au ocupat cu această temă. La timpul său, dr. Martin Luther s-a exprimat cu o foarte mare asprime împotriva papalităţii. Exprimarea lui grosolană nu se potriveşte deloc pentru timpul acesta, de aceea ne cerem scuze. Prin el au rezultat, despărţindu-se, cele două lumi, cea protestantă şi cea catolică. El nu şi-a făcut situaţia uşoară, el a fost ales de către Dumnezeu şi şi-a ridicat glasul în felul prorocilor vechi testamentari. În prefaţa sa la profetul Daniel din ediţia a doua revizuită a Bibliei s-a referit la anumite versete şi scrie: „Aici este descris foarte clar papa, care urlă cu neruşinare în decretele sale că toate bisericile şi tronurile sunt judecate de el, dar el nu poate fi judecat de nimeni. şi Cap. Solite: Cum este soarele deasupra lunii, aşa este papa deasupra împăratului. Dar unde este autoritate, acolo este şi forţă, iar ceilalţi se fac vinovaţi pentru că privesc tăcând. … Dacă papa a ademenit suflete fără număr în iad, să nu zică nimeni: Ce faci? Toate acestea nu sunt numai învăţate, ci şi practicate, şi folosite: pentru că nu împăratul este împărat, ci papa, căruia acesta îi este supus ca o slugă şi căruia trebuie să i se sărute picioarele, cu toate îndatoririle pe care le are. Sf. Petru a profeţit în epistola a doua, cap. 3, 3, că va veni vremea în care mulţi vor trăi după poftele lor. Cu aceasta se explică şi cuvântul din Daniel. Versetul 36: ‹‹El se va ridica împotriva a tot ce este din Dumnezeu, şi va spune lucruri împotriva Dumnezeului dumnezeilor, şi va propăşi până va trece mânia.›› Deci papa se laudă pe sine însuşi, se slăveşte în decretele sale şi pretinde că este deasupra Sfintei Scripturi, pe care trebuie s-o confirme Scaunul său, dar astfel ea îşi pierde valoarea. Dar mult mai puternic acţionează el asupra celor care au vorbit împotriva lui din Scriptură, pe aceştia i-a blestemat, i-a osândit şi i-a ars ca eretici, numindu-i copiii Satanei, un lucru pe care îl spune şi astăzi. Ai lui strigă şi acum, vor striga şi în viitor, că biserica (papa) ar fi deasupra Scripturii. Daniel numeşte aceasta, vorbirea de lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor … Şi alţi tirani au prigonit Cuvântul lui Dumnezeu, dar din ignoranţă. Dar acesta o face cu bună ştiinţă numind, pretutindeni şi după bunul plac, ca învăţătură satanică Sfânta Scriptură şi Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel el se consideră un dumnezeu pământean, chiar dumnezeul tuturor dumnezeilor, domnul domnilor, împăratul împăraţilor şi amestecă pe Dumnezeu cu oamenii consideraţi dumnezei, după cum Hristos este Dumnezeu şi om, căruia el vrea să-i fie Vicarius, ba, mai mult, să i se ridice deasupra. Astfel şi apostolul Pavel aminteşte acest aspect în textul din 2 Tes. 2, 3-4: „Se va descoperi omul fărădelegii şi fiul pierzării, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte «Dumnezeu», sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Omul fărădelegii şi fiul pierzării nu este numit aici doar acela care este un păcătos pentru sine însuşi şi un pierdut, privatus, un păcătos personal, ci unul publicus, acesta este acela care îi duce pe alţii cu sine în păcat şi pierzare. … O astfel de slujbă păcătoasă a practicat papa în mod dublu. Mai întâi el a instituit un alt serviciu divin mult mai nou, după cum urmează: iertarea păcatelor pe bază de plată, apa sfinţită, slujba sfinţilor, pelerinajul, organizaţiile frăţeşti, liturghia, posturile, serbările etc. În schimb, distruge serviciul divin drept, Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa, sacramentele etc. Pe de altă parte el îi asupreşte pe creştini prin multe legi, astfel provoacă păcatul pe care Dumnezeu nu-l doreşte, în consecinţă el murdăreşte cu păcat pe oricine şi oriunde, murdăreşte aproape toată creatura lui Dumnezeu, în felul acesta el a declarat ca păcate untul, ouăle, brânza, laptele, carnea, dar pe acestea ni le-a dat Dumnezeu curate şi fără păcat spre a fi mâncate. Tot aşa a procedat cu timpul şi cu zilele, pe care le-a umplut cu păcate: pentru că, oricând şi oriunde a dorit, oamenii au trebuit să postească sau să serbeze ceva, astfel, în acelaşi timp, diferitele mâncăruri, chiar şi îndrăgita pâine, mâncatul şi băutul, trebuiau să fie păcate. Astfel, el a murdărit locaşurile de cult şi uneltele acestor locaşuri cu păcate: pentru că a sfinţit bisericile şi alte locuri de rugăciune, încât nu mai este voie să atingi nici piatră, nici lemn, în mod deosebit altarele şi uneltele altarului nu pot fi atinse. Groaznic era când un laic atingea cu mâna goală paharul (potirul). Dacă trebuia spălat ceva, nu putea să fie spălat de o călugăriţă, ci, mai întâi, trebuia să fie spălat de preot: în felul acesta s-a umplut paharul cu legi şi păcate … Tot aşa şi nunta, care este iniţiată de Dumnezeu, ar fi trebuit să fie un păcat dacă s-ar fi ţinut într-un timp nepermis. Astfel, patul de nuntă trebuia să fie declarat păcat oricând ar fi vrut el. … şi pentru ca el să nu lase nimic nepustiit, va rupe şi cea de-a treia ierarhie a lui Dumnezeu, şi anume căsnicia, pe care nu numai că a interzis-o preoţilor, ci a şi hulit-o ca pe un lucru firesc şi necurat, prin care nu i-am putea sluji lui Dumnezeu. El nu a ţinut cont de faptul că Dumnezeu a binecuvântat căsnicia şi legământul între soţi, declarând căsnicia ca fiind curată şi sinceră prin iertarea păcatelor, neluând în seamă plăcerea trupească. Acest necreştin blestemă ceea ce Dumnezeu a binecuvântat, rupe ceea ce Dumnezeu a unit, ceartă ceea ce Dumnezeu laudă: în consecinţă el face totul împotriva lui Dumnezeu, adică distruge şi pustieşte. Interzicerea căsniciei nu o face din dragoste pentru sfinţenie, ci el socoteşte liber ceea ce îi place şi nu se supune nimănui … (M. Luther, Die Bibel, ediţia a II-a, pag. 836). Ceea ce a spus aici Martin Luther nu este nimic nou şi nu provine numai din timpul Reformei, ci dintotdeauna a fost recunoscut de credincioşii Bibliei: „În manualul de concordanţă biblică a lui Buchner se prezintă următoarele: ‹‹Tâlcuirea potrivit căreia Antihristul se află în persoana papei a fost consemnată în bisericile protestante mai vechi din Franţa, ea se afla chiar şi în mărturisirea lor de credinţă, … nu a fost pusă aşa de mult în seama protestanţilor pentru că ea exista înaintea Reformei, adică din sec. al IX-lea … şi s-a repetat prin toate secolele până la Luther.››“ (O. Markmann, Endzeit, Entrückung, Antichrist, pag. 62). Comparându-se aceste lucruri cu Sfânta Scriptură iese în evidenţă faptul că totul a fost modificat şi că toată slujba dumnezeiască a fost schimbată. Din original, din credinţa „care a fost dată odată pentru totdeauna“ (Iuda 3) nu a mai rămas nici o urmă. La fiecare introducere a unei dogme s-a ignorat Cuvântul. Pentru a putea introduce ceva propriu şi credibil, trebuia să se ia puterea lucrurilor biblice originale. Pentru aceasta sunt dovezi şi proclamaţii inventate care se pot compara cu Scriptura, aşa cum, de exemplu, am şi făcut-o deja: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer“ (Ioan 3, 13). Deşi Cuvântul este clar şi nu poate fi pus la îndoială, totuşi s-a proclamat dogma înălţării trupului Mariei la cer, care este în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să-I dăm lui Dumnezeu dreptate şi nu trebuie să consemnăm ca anticreştine toate ordinele şi învăţăturile vestite de papa, pentru că, de fapt, acestea se opun învăţăturii adevărate? Declaraţia: „Cine nu are ca mamă biserica, nu Îl are pe Dumnezeu ca Tată“, l-a înfricoşat pe om pentru că el este creat pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu. Dar dacă se învaţă că această biserică este înfiinţată de însuşi Hristos şi că toţi au fost catolici, chiar şi Maria, atunci nu este corect. Aceasta o dovedeşte toată istoria. Aşa cum s-a explicat şi în alte locuri în această carte, biserica organizată romano-catolică nu a existat în primele secole creştine, şi nici altele nu au existat. Timpul imediat următor celui apostolic cunoaşte numai direcţii diferite ale credinţei, nu şi o biserică unită, pentru că aceasta s-a format în zilele lui Constantin. Nu au existat papi, nu au existat cardinali etc. Din păcate nici cercetarea protestantă asupra primelor secole nu a fost destul de consecventă, pentru că nu s-a putut sau nu s-a voit să se meargă pe urma acestui gând, tendinţa unirii alungând ideea prezentării adevăratei dezvoltări. Protestanţii, care au ieşit din biserica romano-catolică, sunt în marea lor majoritate de părere că este vorba de Biserica lui Isus Hristos, de aceea nu se ostenesc deloc să lumineze adevărul primelor secole. Se vorbeşte doar despre devierile şi neînţelegerile din trecut. Papii se prezintă ca urmaşi suverani ai lui Petru, episcopii ca urmaşi ai apostolilor, dar sunt ei cu adevărat? Nu a existat, niciodată, un tron al lui Petru, nici în Ierusalim, nici la Roma. Nu a existat nici o întâietate a lui Petru. În adunarea apostolilor din Ierusalim a avut întâietate Iacov pentru că, după ce au luat cuvântul Petru, Barnaba şi Pavel, el a vorbit din Cuvânt şi a cuprins, conform Cuvântului profetic (Fap. 15, 13), tot ce s-a discutat sub călăuzirea Duhului Sfânt. În vers. 28 este scris: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă …“ Dumnezeu a luat întotdeauna pe cine a vrut, odată pe unul, altă dată pe altul. Au fost situaţii în care Petru, Pavel sau un altul au fost folosiţi de către Domnul. Nu a existat şi nu există nici o favoare, şi nici un primat. Acest gând a venit numai pentru a subzidi ideile proprii, dar nu are nici o bază biblică. Papa se consideră locţiitorul lui Hristos, deşi aşa ceva nici nu este măcar amintit în Sfânta Scriptură; el se declară episcop universal, dar, de asemenea, nici acest lucru nu există în Împărăţia lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a vorbit despre Hristos şi nu despre papă, atunci când a scris: „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre“ (1 Pet. 2, 25). Papa pretinde a fi „Păstorul suprem“ sau „Capul suprem“. Cum ne putem închipui aşa ceva? ştim de la Hristos că El, Păstorul cel bun, şi-a dat viaţa pentru oile Sale (Ioan 10), tot aşa El este Căpetenie peste toate lucrurile din Biserică (Ef. 1, 22). Unde mai are loc, aici, un „Cap suprem“? În mod sigur nu în Biserica lui Isus Hristos, cel mult în biserica proprie! Papii se lasă omagiaţi de toată lumea cu expresia „Sfântul Părinte“. Dar este scris: „şi ,Tată‘ să nu numiţi pe nimeni pe pământ“ (Mat. 23, 9). Milioane de oameni Îl hulesc pe Dumnezeu prin faptul că îi atribuie unui om această denumire care I se cuvine numai Lui. Unde este Sfântul Părinte, este El în cer sau la Roma? Tatăl tuturor copiilor lui Dumnezeu este în ceruri, slăvit să fie Numele Lui! Demnitarii bisericeşti, peste tot, ocupă locurile de onoare şi se lasă sărbătoriţi. Să le fie îngăduit acest lucru pentru că, potrivit Scripturii, şi ei vor striga munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului“ (Apoc. 6, 16). Biserica romano-catolică a ştiut cum să procedeze spre a se crede că ea ar fi o instituţie dumnezeiască pe pământ, şi anume o Biserică înfiinţată de Hristos, care să fie singura în măsură să mântui. Aceasta nu corespunde adevărului, ci se contrazice cu istoria primilor trei sute de ani ai timpului creştin. Nici o altă biserică nu a fost înfiinţată de El ca instituţie şi nici nu poate mântui. Diferitele învăţături interpretative care au existat în primele secole şi care au fost însă respinse încet din cauza „unirii forţate“ au apărut mai târziu, după Reformă, sub aspectul multiplelor curente spirituale. Acum nu mai este vorba despre armonia dintre învăţătură şi practică, ci numai de dorinţa ca toţi să fie uniţi, indiferent de credinţă. În mijlocul acestei desfăşurări, însuşi Isus Hristos îşi formează Biserica Sa. EL, prin vestirea Evangheliei Sale, îi cheamă pe oameni din toate popoarele, limbile şi naţiunile, iar pe cei care ies din biserici urmându-I glasul, îi aşează în concordanţă cu Cuvântul Lui, astfel El Îşi desăvârşeşte Biserica Sa pentru ziua revenirii Sale glorioase. Biserica lui Isus Hristos nu este bogată în averi pământeşti, nu posedă aur şi argint, cum a spus atunci Petru, ci este bogat binecuvântată duhovniceşte. Satana i-a oferit lui Isus bogăţiile acestui pământ. EL a respins pentru că a ştiut că, potrivit făgăduinţei, va fi Domnitor desăvârşit peste toate bogăţiile pământului. Această pretenţie o are şi papalitatea, şi anume să domnească până la sfârşitul pământului. şi prin aceasta se descoperă contradicţia faţă de Dumnezeu. Istoria omenirii ar fi decurs, cu siguranţă, cu totul altfel fără papi. Nu ar fi existat cruciadele, multele războaie, prigonirile şi milioanele de martiri. şi sclavia trebuie pusă în contul ei, pentru că aşa-zişii misionari au netezit, mai întâi, drumul neguţătorilor. Nici măcar experţii financiari nu pot evalua bogăţiile Vaticanului. Cine vizitează camerele cu bogăţii din Domul lui Petru, aurul, perlele, pietrele preţioase şi celelalte valori, i se taie respiraţia (Apoc. 17, 4). Roma este un oraş sfânt în exterior. Cine aterizează pe aeroport vede imediat „Banco di Santo Spirito“ (Banca Duhului Sfânt). Bogăţiile nemăsurate nu sunt în casele poporului, ci în dioceze, respectiv în Vatican. Biserica romană este o putere mondială politico-religioasă, care este activă în toate domeniile şi are influenţă în special prin ordinul iezuiţilor, total supus ei. Membrii ei au ocupat deja toate poziţiile-cheie. Ei se află în guverne şi administraţii, în universităţi, în domeniul social, în spitale, în grădiniţe şi şcoli etc. Cea mai mare angajare şi străduinţă a ei este promovarea „religiei de stat“ romano-catolice, pentru care se folosesc toate canalele oficiale. Ei sunt consilierii şi redactorii manuscriselor celor mai importanţi politicieni din est şi vest. „Opus Dei“ este peste tot; şi la protestanţi, şi la comunişti. Ca şi înainte, ei procedează după principiul: scopul scuză mijloacele. Deşi biserica catolică susţine că este singura biserică mântuitoare, totuşi membrii ei – chiar dacă au avut parte toată viaţa lor de toate sacramentele şi au fost mântuiţi – după moarte ajung în purgatoriu. Cum îi mântuieşte această biserică dacă şi pentru morţii ei trebuie să se citească liturghia? În Biblie nu scrie despre aşa ceva. În capela cimitirului se spune: „I-a plăcut Domnului să-l ia pe fratele nostru (sau sora noastră) în veşnicie“, iar pe pietrele funerare se află textele: „Aici se odihneşte în pace …“ sau „Aici se odihneşte în Domnul …“ Dar dacă Domnului nu i-a plăcut să-l ia la El, atunci el trebuie să treacă mai întâi prin purgatoriu! Cine se gândeşte asupra acestor lucruri trebuie să devină conştient de faptul că aşa ceva nu poate fi corect. Isus Hristos a întrebat atunci: „Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?“ (Luca 20, 4). Astăzi El întreabă: „Reforma şi următoarele mişcări au fost din cer sau de la oameni?“ Învăţaţii timpului nu au putut răspunde atunci acestei întrebări. Ce este cu învăţaţii din timpul acesta? Ce răspuns dau ei? Nici unul! Sângele tuturor martirilor care şi-au dat viaţa pentru ca astăzi să se poată citi Biblia şi pentru ca adevărurile să fie puse, din nou, în lumina sfeşnicului va vorbi în ziua din urmă împotriva conducătorilor spirituali ai acestei generaţii, care ajută reîntoarcerea lumii protestante în sânul mamei ei romane. Bisericile protestante şi cele libere au fost „maiestuos“ înşelate. În urmă cu câţiva ani se spunea, în aşa-zisa credinţă niceeană: „… biserica sfântă, universală, apostolică“, tot aşa ei spun şi astăzi: „biserica sfântă, catolică şi apostolică“. Din punct de vedere biblic, cine este bărbatul înspre care priveşte lumea, care vorbeşte pe stadionul de fotbal din Casablanca unui număr de 85.000 de musulmani şi împarte binecuvântări în Abidjan oamenilor care adoră idolii; acela care apare la ONU, în New York sau în Consiliul Mondial al bisericilor de la Geneva, în Parlamentul European din Strassbourg, în ţările scandinavice şi aproape peste tot în lume, chiar şi acolo unde nu este bine venit? Această instituţie, ca şi puterea care este în legătură cu ea, este descrisă în chip inconfundabil şi infailibil, mai ales în Apocalipsa, iar denumirea ei este exprimată în numărul 666 (Apoc. 13, 17-18). Acolo ni se spune foarte clar: „…Căci este un număr de om. şi numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase.“ Acest număr rezultă, din titulatura latină pe care nu o poartă altul pe pământ: LOCŢIITORUL FIULUI LUI DUMNEZEU V I C A R I V S F I L I I D E I 5 +1+100 . . + 1+5 . . + 1+50+1+1+ 500 . +1 = 666 Nu este o coincidenţă că domnitorii romani au purtat titlul „LATINVS REX SACERDOS“ ceea ce înseamnă „împărat episcopal latin“. Roma păgână a devenit Roma papală. Într-un mod foarte ciudat şi acest titlu are acelaşi număr. L A T I N V S R E X S A C E R D O S 50+. . +1 . +5 . . . +10 . . +100 . .+500 . . = 666 În Apoc. 17 această instituţie mondială este descrisă simbolic, ca mamă. Pentru că ea înşeală, vrăjeşte şi duce în eroare, într-un mod smerit, toată omenirea, care a ajuns la decădere prin ea, Domnul însuşi va judeca domnia ei. În Apocalipsa 18 ni se spune de mai multe ori că o urgie mare va veni în timp de o oră peste aşa-zisa „cetate eternă“. „Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atît daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: ,şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!‘ Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare.“ (Apoc. 18, 7-8). Până acum s-a împlinit fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu care se referă la timpul prezis. Pe baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, care este întotdeauna valabil şi decisiv, sunt rugaţi toţi cei drepţi să se pună la dispoziţia Cuvântului lui Dumnezeu şi să creadă cum spune Scriptura. Aceasta să nu fie o socoteală polemică. Judecata finală Îi revine numai lui Dumnezeu singur, care va judeca pe baza Cuvântului Lui. În totalitatea lor, în lume este vorba de aproape un miliard de catolici, de protestanţi şi de altfel de credincioşi care, în chip sincer, vor să fie mântuiţi, dar care cred tot ce primesc ca învăţătură, fără să ştie că această instituţie mondială nu a fost înfiinţată de Hristos şi nu a fost niciodată Biserica lui Isus Hristos. Aceşti oameni au încredere în faptul că, prin apartenenţa la biserica lor, sunt mântuiţi. Ei nu ştiu că sunt amăgiţi şi că pleacă înşelaţi pe veci din această viaţă. Dacă se întâmplă o astfel de înşelătorie într-o religie care nu se referă la Hristos, atunci este foarte rău. Dar dacă se întâmplă în Numele lui Hristos, atunci este de neiertat. Pentru totdeauna este valabil ceea ce Dumnezeu a lăsat să se spună prin gura unui om chemat, în ziua întemeierii Bisericii nou testamentare: „Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit“ (Fap. 2, 21; Ioel 3, 5). Mântuirea este luată, evident, de la Domnul, care a adus-o, şi este transpusă într-o instituţie şi în practicile ei religioase. Probabil că nici măcar preoţimea nu este conştientă de lucrul acesta. Bisericile protestante susţin că ele se orientează după Sfânta Scriptură. Dacă este, într-adevăr, aşa, este o altă problemă, pentru că şi protestanţii au pus în mare parte tradiţiile şi practicile pe acelaşi nivel cu Biblia. Catolicii se bazează pe ambele: pe Scriptură şi pe tradiţie. Dar la o privire mai atentă, nu este numai o tradiţie decorată cu texte biblice? În ceea ce priveşte astfel de tradiţii, Domnul li se adresează aşa numiţilor „vizitatori ai slujbelor divine“ cu un energic „degeaba“: „Degeaba Mă cinstesc, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti … El le-a mai zis: ,Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră‘“ (Mar. 7, 7+9). Pe baza acestora şi a altor pasaje din Scriptură toată lucrarea religioasă este zadarnică, dacă nu este făcută conform voii lui Dumnezeu. Zadarnic este orice rozariu, zadarnic este fiecare ,Ave Maria‘, zadarnic sunt toate lucrurile religioase, zadarnice sunt toate pelerinajele! Totul este zadarnic! Voia lui Dumnezeu nu este stabilită de papi sau de alţii, ci a fost vestită, o dată pentru totdeauna, deja de profeţi şi apostoli în Sfânta Scriptură. şi acum? Mai poate să rămână cineva neutru şi indiferent, după ce a ajuns adevărul la suprafaţă şi falsul a fost adus la lumina Cuvântului? Începând cu momentul acestei descoperiri, fiecăruia i s-a dat o responsabilitate în faţa lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.“ (Fap. 17, 30). Nimeni dintre cei care au citit aceste expuneri nu va avea nici o scuză la judecata de apoi. O adevărată închinare dumnezeiască poate veni numai de la aceia în care s-a descoperit El, cărora El le-a descoperit Cuvântul, Numele şi voia Sa, adică de la oamenii care prin har au avut o trăire personală mântuitoare. Probabilitatea ca papa şi administraţia episcopală să aibă curajul să dialogheze cu adevărul este foarte mică şi nici unul dintre demnitari până la preotul sătesc, care citeşte această expunere, nu va mai putea, de aici înainte, să continue tot aşa cu conştiinţa împăcată. Oamenii asupriţi religios, tutelaţi şi înşelaţi au dreptul să primească înapoi onoarea omenească şi să se decidă personal pentru Hristos şi prin aceasta, pentru adevăr. Sugarii care sunt botezaţi automat într-o confesiune, nu pot să fie întrebaţi dacă vor sau nu să aparţină acestei biserici. În mod obligatoriu, fără cunoştinţa şi încuviinţarea lor, ei sunt făcuţi membri. Aşa arată drepturile şi demnitatea omului în sec. al XX-lea! Aceasta stă într-o crasă contradicţie cu libertatea religioasă şi nu este decât o continuare a „creştinării“ începute cu mai bine de 1500 de ani în urmă. Toate celelalte biserici de stat şi naţionale şi-au însuşit şi ele metodele nebiblice şi sunt, din această pricină, la fel de vinovate în faţa lui Dumnezeu. Acesta este ceasul decisiv în care fiecare trebuie să se decidă personal înaintea lui Dumnezeu. Scopul acestei prezentări constă în posibilitatea ca cititorul să primească informaţiile necesare. Nimeni nu trebuie să creadă pur şi simplu aceste expuneri, ci să cerceteze Scriptura şi istoria şi să-şi formeze personal o opinie despre aceste evenimente. „Aceştia sunt înţelepţii, care călătoresc prin erori înspre adevăr; cei care stăruie-n eroare, iată-i, sunt nebunii.“ ultimachemare.ro/carti/crestinismul-traditional-adevar-sau-falsificare/
Posted on: Sat, 10 Aug 2013 11:21:41 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015