Nostalgie urbană Eram în ultimul an de liceu, şi nu aveam încă 18 ani când m-am plimbat prima dată noaptea prin centrul Bucureştiului. De la Romană la hotel Modern, unde la ultimul etaj funcţiona unul dintre primele posturi independente de radio post revoluţionare. În primii ani de după revoluţie, într-un început de primăvară rece şi umedă, printr-un oraş ce de abia învăţa să trăiască şi noaptea. În afară de grija de a-mi controla paşii, urmărind să aduc un picior unul dupa altul, provocată de primul pahar de vodka cu cola din viaţa mea, am simţit pentru prima dată viaţa nocturnă a oraşului. Mirosul de asfalt umed, zgomotul cauciucurilor pe stradă, vitrinele luminate de pe Magheru, foarte puţinii (atunci) oameni de pe stradă. Paradoxul că puteai să observi mult mai multe datorită lipsei aglomeraţiei cotidiene, dar mult mai puţine din cauza întunericului care estompa liniile spaţiului. Nu ştiu dacă acela a fost momentul când s-a declanşat fascinaţia mea urbană, sau doar momentul când am conştientizat oraşul. Când l-am simţit, când am ştiut că-i aparţin, că e dincolo de rutină. Când nu sunt încă în vacanţă mă plimb noaptea prin oraş. Dacă sunt în maşină, cu geamul deschis la maxim pentru a respira oraşul de asfalt şi beton. Pentru a auzi toate zgomotele nopţii urbane. E plăcere pură, e relaxare şi abandon total. Sunt urbană până în ultima fibră a fiinţei. Nu numai că trăiesc în oraş, trăiesc prin oraş. Respir şi pulsez cu el o dată. Şi noaptea îl descopăr cu adevărat. Mă fascinează pentru că atunci îl simt cum trăieşte. Mă fascinează pentru că este ca o fiinţă care respiră. Mă fascinează pentru că îmbătrâneşte reinventându-se. Mă fascinează pentru că este atât de vulnerabil. Mă fascinează pentru că nu poate trăi fără mine. Fără noi.
Posted on: Sat, 03 Aug 2013 10:03:06 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015