O ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ. CITIŢI ŞI CRUCIŢI-VĂ! Era prin anii 80, cred că nu cu mult înainte de revoluţie. Fiind profesor la Fălciu (pentru cei care nu ştiu: o comună, fost târguşor pe Prut, în judeţul Vaslui), aveam şi treapta I de liceu (clasele a IX-a şi a X-a). La noi erau obligaţi să vină şi elevii din satele componente, unde şcolile aveau doar 8 clase. Unul dintre aceste sate, Copăceana, era cel mai îndepărtat de sediul de comună, vreo 12 km peste dealuri, pe un drum neamenajat, cel puţin jumătate din el fiind doar pământ gol, nici măcar cu balast. Vă închipuiţi cum era când ploua - uneori puteai pătrunde doar cu tractorul prin noroaie! Satul era (vorbesc la timpul trecut, dar nu cred că s-a schimbat mare lucru) plin de ciobani cărora numai la învăţătura odraslelor nu le era gândul; interesul lor era să aibă ajutoare şi urmaşi de nădejde la crescut oile. Copiii aceştia erau cumsecade, ca şi părinţii lor de altfel, dar extrem de neciopliţi şi needucaţi. Absolveau cum-necum 8 clase, dar practic erau neşcolarizaţi. Mulţi dintre ei nici nu veneau în clasa a IX-a la Fălciu, şi bine făceau, că mai mult ne-ar fi încurcat - şcoala la care predam era totuşi de calitate, în condiţiile de atunci şi de acolo, dând mereu mulţi elevi foarte buni liceelor din Moldova şi facultăţilor. Partea proastă însă era că noi, profesorii, eram obligaţi să le punem note şi să le încheiem mediile, ca să nu apară neşcolarizaţi. Se admitea ca, dacă nu se poate altfel, să rămână şi repetenţi, numai să figureze ca trecuţi prin şcoală. Partidul comunist admitea că există şi proşti cxare nu pot trece clasa, dar nicidecum că nu pot fi convinşi părinţii să-şi trimită copiii la şcoală, pentru că asta ar fi însemnat proastă organizare şi, mai ales, un eşec al muncii de propagandă în rândul « maselor de oameni ai muncii » ! Nevenind copiii la Fălciu nici măcar ca să fie văzuţi la faţă, trebuia să mergem noi la ei. Dar cum să se deplaseze - şi până la urmă cu ce folos ? – un număr atât de mare de profesori ? Cu câte căruţe sau tractoare ? Şi ale cui, când ele erau prinse în plin proces de activitate agricolă ? Aşa că pleca doar unul dintre noi, cu şareta (vehicolul acela cu două roţi şi un cal), având cu el subiectele culese de la colegi, la care « elevii » trebuiau să răspundă în scris, pentru că altfel nu se putea dovedi că au fost ascultaţi. Şi aceasta, bineînţeles, dacă reuşeam, cu ajutorul cadrelor didactice din Copăceana, să-i adunăm seara la şcoală, rupţi de oboseală şi cu un rânjet tâmp pe faţă, semn că nu prea le era clar ce vrem de la ei! La cea mai mare parte din materii era un răspuns scris şi unul « oral », aşadar tot scris. Dar ce te făceai dacă bietele creaturi nu ştiau să scrie ? Vă imaginaţi cam cât timp le lua ca să aştearnă pe hârtie fie şi numai enunţurile subiectelor ? Cine să mai aibă timp şi răbdare să aştepte din partea lor să şi scrie măcar câteva rânduri drept răspuns ? Ei bine, şi acum ajung la întâmplarea de care mi-am amintit. Ducându-mă eu odată în felul acesta la Copăceana, am nimerit peste unul care nu ştia nu doar să scrie ! nu doar să scrie cu litere de tipar ! NU ! Amărâtul nu ştia nici măcar să-şi scrie propriul nume cu litere de tipar ! Şi ajunsese în clasa a IX-a, fiind trecut probabil nu în virtutea comenzii de partid, ci al prieteniei de pahar (prietenie între cele câteva cadre didactice, care predau de toate pentru toţi, « fii ai satului » - cine altfel ar fi rezistat acolo ? - pe de o parte, şi părinţii ciobani pe de alta – într-o comunitate unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi se identifică mai mult după porecle decât după nume). Şi-atunci, ce-am făcut ? Păi ce puteam să fac? La Fălciu nu mă puteam întoarce fără nişte înscrisuri în baza cărora catalogul trebuia albăstrit şi înroşit la rubrica respectivului. Şi atunci am luat o foaie de hârtie pe care am scris numele şi prenumele flăcăului (nu sunt sigur, dar dacă nu mă înşel prenumele era Ion, ceea ce a uşurat mult “procesul de învăţământ” – ce ne făceam dacă îl chema, de pildă, Alexandru?), iar el, cu vârful limbii scos din gură de efort şi încordare , pur şi simplu A PICTAT de 19 ori, pe 19 foi (nouăsprezece! – n-am să uit niciodată numărul ăsta) cele câteva litere care îi alcătuiau numele şi prenumele! Nici măcar clasa n-a mai scris-o, ar fi durat prea mult, iar chinul ar fi fost prea mare şi pentru el, şi pentru mine, şi pentru cei de-acolo care aşteptau şi ei, târziu în noapte, să se ducă acasă (nu uitaţi, eu mai aveam şi 12 km de mers înapoi!). Dar am făcut-o şi pe asta. Şi a doua zi m-am dus la colegii mei, fluturând triumfător foile aproape goale şi împărţindu-le generos, dar la întâmplare, pentru că, fireşte, nici materia la care “răspunsese” victima mea nu era trecută pe ele! Iată unul, numai unul dintre motivele pentru care, atunci când aud pe cineva jelind după vremea lui Ceauşescu, simt că mă învineţesc şi-mi vine să scot pistolul. Noroc însă n-am pistol, dar am în schimb simţul umorului!
Posted on: Fri, 19 Jul 2013 20:27:16 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015