ODETTE Fuga de noi în acord major..... Aşteptăm cu nerăbdare să ne treacă viaţa şi chiar ne bucurăm pentru fiecare minut care ne apropie de deznodământ. De la primele ore ale dimineţii ne gândim cum să se facă mai repede seară, să ajungem din nou acasă, când, de fapt, nici nu am plecat încă. Ratăm plăcerea de a savura aroma cafelei şi liniştea începutului de zi, uităm să privim cerul şi lumina soarelui, preferând disperarea cenuşie că, iată, trebuie să suportăm iar o zi de muncă, copleşiţi de grijile meseriei şi de oboseala ei. Ne încăpăţânăm să uităm că alţii ar da orice să aibă un loc de muncă sau să poată lucra, pentru că unui bolnav în fază terminală, munca i s-ar părea paradisul pe pământ. Şi asta spune o femeie care, acum mulţi ani, a îngenuncheat plângând lângă patul în care mai mult zăcea şi s-a rugat din toată fiinţa: Doamne, dă-mi viaţa mea înapoi, aşa cum era şi n-am să mă mai plâng niciodată! Vreau să vin de la piaţă târând patru sacoşe, să-mi rup pantofii fugind după copil în parc, să termin de gătit la miezul nopţii şi să mai şi calc rufe între timp, vreau să am orarul încărcat de dimineaţă până seara, să n-am timp de nimic în weekend, dar, te implor, ajută-mă să mă întorc la ceea ce eram cândva! Am încetat să ne mai privim unii pe alţii, de teamă să nu ne vedem pe noi înşine în chipurile lor aproape fără expresie, oameni care ne decepţionează pentru că sunt aidoma nouă, oglinzile, copia noastră fidelă; ne vom izbi de ei până când, în personalitatea lor, ne vom recunoaşte propriile neajunsuri, ajungând astfel să le şi corectăm. Mai degrabă, preţ de câteva staţii de metrou sau autobuz, citim pe tabletă sau telefon ultimele noutăţi de pe net sau răsfoim o carte....şi asta, online. Omul actual a pierdut şi bucuria de a da paginile unei cărţi adevărate. Un e-book e mai simplu, mai comod, mai rapid, şi mai rapid, din ce în ce mai rapid trebuie să fie totul. Şi noi trăim în viteza a treia, iar în curând la viteza fotonică. E o alienare a naturii umane care nu-şi mai găseşte liniştea, echilibrul interior, fericirea lucrurilor simple, molcome...nu mai gustăm clipa, nu mai vedem prezentul, nu mai simţim şi nu mai auzim strigătul lăuntric al sufletului torturat de această grabă continuă. Seara, aproape adormiţi, nu mai savurăm momentul dinaintea somnului şi ne gândim deja la ziua următoare, cu bunele şi relele ei. Creştem copii, dar, încă de când îi ţinem la sân, ne dorim să se facă mai repede mari, ca să scăpăm de scutece, de corvoada meselor cu biberonul sau linguriţa, să-i vedem că merg şi se îmbracă singuri. Apoi ne trezim într-o zi cu ei adolescenţi şi rămânem tot restul vieţii cu regretul că n-am gustat destul momentele când erau bebeluşi, purtăm nostalgia mirosului lor de lapte şi a clipelor când ne adormeau în braţe sau ne sâcâiau cu jucăria adusă la reparat. Şi, în cursa noastră contra cronometru prin viaţă, uităm să le povestim despre ei mici, despre noi la vârsta lor şi despre toţi ceilalţi din familie care le-au conturat destinul. Amânăm pentru când vom avea mai mult timp. Adică niciodată. Aşa cum amânăm şi să spunem te iubesc; este un punct de glorie acum să te închizi ermetic şi să laşi impresia de impenetrabilitate afectivă. Sentimentul mărturisit devine banal, inutil, ridicol. Iubirea se subînţelege din moment ce locuim împreună; nu mai trebuie pierdut timpul cu rostirea ei. Copiii sunt iubiţi dacă primesc aparatură de ultimă generaţie; de ce-ar mai fi nevoie să petrecem ore întregi la poveşti cu ei, lângă o ceaşcă de ceai sau la o plimbare? Ne putem grăbi mai departe pe drumul singurătăţii noastre liber asumate, din moment ce şi singurătatea este, până la urmă, o opţiune personală. Putem alege să pierdem ore întregi pe un site de socializare sau să ne vedem cu cei apropiaţi, pentru că prietenia are nevoie de prezenţă constantă, concretă, ea nu este o listă de sute sau mii de persoane cu care e imposibil să comunici; prietenii nu sunt un număr de ordine ca la policlinică, sunt oamenii de lângă noi, pe care îi putem atinge şi în care ne încredem, oameni care ne ştiu gesturile, calităţile, defectele şi reacţiile în diferite situaţii, sunt cei care ne şterg lacrimile şi ne ridică de la pământ cand ne doare, sunt cei cu care ne bem cafeaua, plângem în necazuri şi ne bucurăm de sărbători. Nu mai avem răbdarea curgerii fireşti a timpului, nu mai cunoaştem îngăduinţa aşteptării, nu ne mai lăsăm timp pentru dialogul cu ceilalţi şi cu noi, consumăm momentul încă înainte de a-i trăi savoarea şi reuşim să ne îndepărtăm de eul nostru interior în aşa măsură încât, dacă am reuşi să ne întâlnim cu el, ne-am speria cumplit unul de altul, ca atunci când, mergând noaptea pe o stradă întunecoasă, ne-ar răsări brusc, în faţă, un necunoscut. Ne grăbim atât de mult să atingem fericirea, încât nu mai avem vremea de a scruta în noi ca să vedem ce ne face cu adevărat fericiţi, pe urmă abandonăm lupta pentru obţinerea ei, şi asta pentru că ne-am obişnuit să meargă totul foarte repede şi uşor, altfel obosim şi căutăm ţeluri mai accesibile. Şi iar ne minţim că avem tot ce ne trebuie, trecând în goană spre alte zări şi idealuri ce vor rămâne, la rândul lor, ţinte mişcătoare în bătaia puştii unui vânător grăbit şi neexperimentat. Nu ne mai oprim privirea asupra zăpezii, admirând perfecţiunea şi unicitatea fulgilor de cristal topit, căci gândul nostru este deja la primăvară, dar, odată sosită, n-avem răgaz să-i gustăm frumuseţea, n-avem timp să culegem flori proaspete şi delicate abia răsărite de sub nea.....pentru că dorim fierbinţeala verii şi începem să plănuim concediul. Din prima zi de vacanţă ne ia disperarea gândind că în câteva săptămâni începe serviciul, apoi şcoala copiilor. Câţi se mai apleacă în parc să culeagă buchete de frunze mirific colorate de septembrie, pe care să le preseze între paginile cărţilor? De câte ori nu programăm o excursie în pădure toamna, amânată pe urmă, din lipsă de timp, pe anul viitor? Şi de Crăciun, în febra cumpărăturilor pentru a ne da iluzia bunăstării preţ de câteva zile, pierdem nepăsători esenţa sărbătorilor, nu mai avem capacitatea de a o simţi la maximum. Până şi Dumnezeu ajunge să fie pasat, dacă nu şters de-a dreptul din cotidianul încărcat de altele şi altele, mereu mai importante; el e substituit de cratiţa cu sarmale şi cozonacul cumpărat de la cofetărie, căci nici pentru dulciuri făcute în casă nu mai avem răbdare, eventual de o cruce chinuită, însăilată de mântuială şi cât mai rapid făcută. Astfel ne trec anii şi nu ştim când...poate în vreme ce ne doream cu ardoare să ne crească mai degrabă copiii, să plătim creditul la maşina cu care n-am apucat să facem câte excursii ne-am fi dorit, să trăim o noapte de iubire tantrică cu partenerul de viaţă, să ieşim mai des la un picnic, urmărind cum creşte firul ierbii, să mai avem timp de citit, de învăţat lucruri noi, de făcut nebunii.....timp de iubit, timp de meditat, timp de trăit. youtube/watch?v=ovzuk0TwkwY
Posted on: Sat, 09 Nov 2013 21:07:58 +0000