OSTENIT DIN CALE-AFARĂ Ostenit din cale-afară, Doamne, într-a şasea zi, Ai simţit şi Tu că lucrul nu e cum ar trebui! Dar Ţi-o fi fost greu şi Ţie singur-cuc, în infinit, Să n-ai cui s-arăţi, încalte, toate câte-ai făptuit, Să nu fie ochi şi suflet în această lume mare Să nu vadă, să nu simtă, minunata Ta lucrare; Poate că nici bucuria nu prea îţi era întreagă Căci, în fond, câte făcusei încăpeau într-o desagă− Orişicând le puteai strânge, ca pe-un vraf de jucării, Ce le strânge ţâncul, seara, înainte de- a dormi. Cum pe nimeni nu-ncântase, nici un suflet n-ar fi fost Ca să plângă după ele. Cine să le dea un rost? Dar aşa, din ziua-a şasea, poate ai zâmbit, în somn, Că, de-acum, erai şi tată şi aveai cui fi şi Domn! Sau, descoperind eroarea, Te-ai mâhnit peste măsură Şi, -ntr-ascuns, ai plâns amarnic pentru noua creatură Dar, adânc pătruns de milă, n-ai lovit ştiind că, -n faţă, Nu mai ai, ca pân-acuma, un «ceva», lipsit de viaţă. Şi Ţi-ai luat, pentru un studiu-amănunţit, o zi concediu În care, găsind eroarea, să îi afli şi remediu. Doamne, cât o fi de-atuncea? Pentru Tine e ca ieri… Noi ne-am înmulţit, şi răul a crescut. Tu tot mai speri… (O. Dobrescu)
Posted on: Wed, 16 Oct 2013 16:51:11 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015