Paulo Coelho : „Nu contează frumuseţea exterioară, ci frumuseţea interioară“. Dar nimic nu e mai fals decât cuvintele astea. Dacă ar fi aşa, de ce s-ar strădui florile atâta ca să atragă albinele? Şi de ce s-ar transforma picăturile de ploaie într-un curcubeu când întâlnesc soarele? Pentru că natura jinduieşte după frumuseţe. Şi nu este mulţumită decât atunci când ea poate fi preamărită. Frumuseţea exterioară este partea vizibilă a frumuseţii interioare. Şi ea se manifestă prin lumina care iese din ochii fiecăruia. Nu are a face dacă persoana e prost îmbrăcată, dacă nu respectă canoanele eleganţei sau dacă nici măcar nu se sinchiseşte de părerea celor care îi stau în preajmă. Ochii sunt oglinda sufletului şi reflectă tot ce pare a fi ascuns. Dar, dincolo de puterea de a străluci, ochii mai au o virtute: sunt o oglindă. Şi reflectă pe cine îi admiră. Astfel, dacă sufletul celui care observă este întunecat, el îşi va vedea întotdeauna propria urâţenie. Deoarece, ca orice oglindă, ochii înapoiază fiecăruia dintre noi imaginea propriului nostru chip. Frumuseţea este prezentă în tot ce a fost creat. Dar primejdia constă în faptul că noi, oamenii, fiinţe adeseori foarte îndepărtate de Energia Divină, ne lăsăm înrâuriţi de judecata străină. Tăgăduim propria frumuseţe pentru că ceilalţi nu pot sau nu vor să o recunoască. În loc să acceptăm cine suntem, căutăm să imităm ce vedem în jur. Căutăm să fim ca aceia despre care toţi spun: „Ce drăguţ!“ Treptat sufletul nostru se istoveşte, voinţa ni se slăbeşte şi puterea de a împodobi lumea dispare. Uităm că lumea este ceea ce ne închipuim că este. Încetăm să mai fim strălucirea lunii şi devenim băltoaca de apă care o reflectă. A doua zi, soarele va face să se evapore apa, şi nu va rămâne nimic. Totul pentru că într-o zi cineva a spus: „Eşti urât“. Sau altul a comentat: „E frumoasă“. Cu doar două cuvinte, au reuşit să ne răpească toată încrederea pe care o aveam în noi înşine. Şi asta ne face urâţi. Şi ne umple de amărăciune. În acea clipă găsim alinare în ceea ce se cheamă „înţelepciune“: o seamă de idei rostite de oameni care caută să definească lumea, în loc să respecte misterul vieţii. Ei cunosc regulile, regulamentele, măsurile, şi caută să stabilească un model de comportament. Falsa înţelepciune pare să spună: „Nu te preocupa de frumuseţe, pentru că este superficială şi trecătoare“. Asta nu e adevărat. Toate fiinţele de sub soare, de la păsări până la munţi, de la flori până la râuri, reflectă miracolul creaţiei. Dacă nu îi vom lăsa pe alţii să definească cine suntem, atunci încetul cu încetul vom fi în stare să facem să strălucească soarele care se află în sufletul nostru. Iubirea trece prin preajmă şi spune: „Nu te văzusem până azi“. Iar sufletul nostru răspunde: „Fii mai atentă, pentru că sunt aici. A trebuit ca o briză să scuture praful de pe ochii tăi, dar, acum că m-ai recunoscut, nu mă părăsi iar, de vreme ce toţi jinduiesc după frumuseţe“. Frumos nu înseamnă la fel, ci deosebit. Nu ne putem închipui o girafă fără gâtul ei lung sau un cactus fără ţepi. Piscurile mereu altfel ale munţilor ce ne înconjoară îi fac impunători. Dacă mâna omului ar încerca să le dea tuturor aceeaşi formă, nu ar mai trezi respect. Ceea ce pare imperfect este tocmai ce ne surprinde şi ne atrage. Când privim un cedru, nu ne spunem: „Ramurile lui ar trebui să aibă toate aceeaşi grosime“. Ne spunem: „E puternic“. Când vedem un şarpe, nu spunem niciodată: „Se târăşte pe jos, în timp ce eu umblu cu capul ridicat“. Gândim: „Deşi e mic, are pielea colorată, se mişcă elegant şi e mai puternic decât mine“. Când cămila străbate deşertul şi ne duce acolo unde vrem să ajungem, nu ne spunem niciodată: „Are cocoaşă şi dinţi urâţi“. Gândim: „E demnă de dragostea mea pentru loialitate şi ajutor. Fără ea nu aş putea niciodată să cunosc lumea“. Un apus de soare e întotdeauna mai frumos când cerul este acoperit de nori neregu -laţi, pentru că numai aşa poate crepusculul să reflecte nenumăratele culori din care sunt alcătuite visurile şi versurile poetului. Vai de cei care gândesc: „Nu sunt frumos,pentru că Iubirea nu a bătut la uşa mea“. De fapt, Iubirea a bătut – dar ei nu au deschis, fiindcă nu erau pregătiţi s-o primească. Încercau să se gătească, când de fapt erau deja gata. Încercau să-i imite pe ceilalţi, când Iubirea căuta ceva fără pereche. Încercau să reflecte ce venea de afară şi au uitat de Lumina mai puternică ce venea din interior.
Posted on: Fri, 21 Jun 2013 03:31:03 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015