Printr-un Proiect de Hotărâre de Guvern elaborat recent de Minsterul Culturii, privind reorganizarea Operei Naţionale Bucureşti, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” urmează să fie desfiinţat, iar obiectul său de activitate atribuit Operei Naţionale Bucureşti. Aceast demers este fără precedent în istoria postbelică a României, şi nici o circumstanţă nu este suficient de obiectivă spre a motiva un act de demolare culturală, pe care nici cele mai feroce regimuri de ocupaţie nu l-au realizat. În forme dedicate genului, ansambluri de operetă există în România încă din zorii sec. XX, începând cu trupa tenorului C.tin Grigoriu, în care este angajat (din 1906) cel ce avea să devină „Prinţul Operetei” - Nicolae Leonard, trecând prin companiile „Cărăbuş” şi „Alhambra”, înfiinţate de C.tin Tănase, respectiv, Nicolae Vlădoianu (prin 1926) şi până la statuarea instituţională din 1950, când prim-solist al teatrului de operetă (mai târziu şi director) a fost renumitul tenor Ion Dacian. Dincolo de aspectele divertismentului, opereta a constituit cu precădere un reper formativ-cultural pentru toate categoriile de public, inducând totodată criteriile morale fundamentale ale binelui, frumosului şi dragostei. De-a lungul a aproape două secole, genul operetei a pătruns şi în România, fiind tot mai mult îndrăgit de către public, numeroşi compozitori şi artişti contribuind la realizarea şi cunoaşterea unui repertoriu autohton, de la legendarii Al. Flechtenmacher şi Ciprian Porumbescu (în a doua jumătate a sec. XIX), şi până la clasicii Ion Vasilescu, H. Mălineanu, Gherase Dendrino, Elly Roman, Florin Comişel, Dumitru Capoianu, Marius Ţeicu ş.a. Faptul că în 1950 statul român a decis în mod oficial recunoaşterea operetei ca instituţie de repertoriu nu a constituit un gest de bravadă propagandistică (proprie adesea regimurilor comuniste/totalitare), ci s-a constitut firesc în continuitatea unei ideatici culturale de anvergură europeană. Este păcat şi întristător ca tocmai astăzi, când în întreaga Europă mai sunt doar câteva teatre dedicate acestui gen, dar, mai ales, când în România nu a scăzut niciun moment interesul publicului - a se vedea chiar şi succesul din ultimii ani al festivalului „Viaţa e frumoasă” -, dintr-un motiv de circumstanţă efemeră să se distrugă o tradiţie, inhibându-se definitiv expresia artistică de eleganţă şi bucurie de-a fi, pe care opereta o comportă într-un mod cu totul aparte. Pe plan interpretativ, teatrului de operetă îi sunt proprii alte moduri de abordare, cu o altă dinamică şi estetică vocală, şi un alt tip de anvergură scenic-regizorală, care, în ansamblu, se deosebesc de operă, precum o acuarelă de un tablou în ulei. Ca şi opera, stilul operetei se însuşeşte, rafinează şi conservă doar în timp, şi numai în condiţia de continuitate repertorială în cadrul proiectului numit generic stagiune. Pe durata a 9 luni, o stagiune de operetă implică un număr de aproximativ 20-25 de titluri, cu o cadenţă de 5-7 spectacole pe săptămână şi o putere de asimilare/producţie de 3-4 premiere. În plus, competenţei teatrului de operetă îi sunt accesibile şi comediile muzicale, piesele teatral-muzicale pentru copii, operele bufe, operele de cameră şi muzicalurile. Toate aceste tipuri de spectacole nu se pot adecva exigenţelor actuale de standard calitativ-artistic, dacă nu se lucrează ritmic, şi cu un acelaşi colectiv. Rezultă de aici că, în mod autentic, opereta (plus genurile aferente) nu se poate edifica decât ca instituţie de repertoriu, în baza unei activităţi de stagiune, ea neputând funcţiona exclusiv sporadic, pe criteriile teatrului-companie de proiect (în calupuri de 1-2 titluri). În oricare teatru muzical, dacă palierul solistic reprezintă imaginea teatrului, aceasta putându-se modifica sensibil la un interval de minimum 5-6 ani, corpurile-ansamblu (orchestră, cor, balet) constituie osatura acestuia, respectiv palierul de continuitate. În mod firesc, acest palier necesită angajamente pe durate ample, exprimate formal-juridic prin contracte nedeterminate. Bulversarea acestui tip de contracte alterează însăşi esenţa teatrului de repertoriu, prin aceea că nu permite formarea şi susţinerea cu consecvenţă atât a repertoriului, cât şi, mai cu seamă, a unui profil interpretativ referit deopotrivă stilului genuistic şi personalităţii (expresiei de design sonor) colective, prin care se constituie brandul de particularitate al teatrului. Fuzionarea cu Opera va afecta profund posibilitatea unei juste acomodări a principiilor şi reperelor specifice teatrului de operetă, ducând în timp la amalgamare, uniformizare şi deconturare, cu atât mai mult în condiţia contractelor pe termene determinate. Peste tot în lume, opereta se conservă stilistic exclusiv în condiţiile de stagiune şi repertorizare a ansamblurilor şi a unui corp solistic minimal. Suntem convinşi că efortul economic de a menţine instituţia Teatrului de Operetă nu va trece dincolo de putinţa bugetului public. Deja am fost afectaţi prin faptul de a nu avea încă o sală proprie. Ca pretutindeni şi oricând, ceea ce se realizează, se păstrează apoi cu efort, ceea ce se demolează fiind definitiv şi irecuperabil. Noi, cei care constituim astăzi fiinţa Teatrului Naţional de Operetă, trebuie să ne opunem unui act de desfiinţare istorică, fără precedent, vizând entitatea unui for care, prin profilul său, este unic nu doar în România, ci şi pe o apreciabilă regiune europeană. Teatrul de Operetă este rodul unei trude de generaţii, iar nu expresia unui capriciu efemer, al vreunui potentat ori regim politic. Astăzi este al nostru, întrucât ieri a fost al maeştrilor noştri, iar mâine va trebui să-l oferim celor care vor învăţa de la noi. Avem deci o responsabilitate de conştiinţă, dincolo de imedialitatea intereselor de-o clipă. Trebuie să fim treji şi demni, spunând cu hotărâre NU!, desfiinţării Teatrului nostru de Operetă, din, în şi prin care existăm, atât ca persoane în lume, cât şi ca personalităţi artistice, întru deschiderea spre o lume mai bună.
Posted on: Thu, 19 Sep 2013 22:31:01 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015