Părintele Ioan G. Coman și literatura străromână Textul de mai jos este un fragment din volumul CARTEA CU MIRABUNDE care, la rândul ei, face parte din trilogia ȘEITANII, în curs de definitivare pentru tipar. Cu voia Domnului, apare până la Crăciun. (…………………………….) ”Una și mai teologică: Scrisesem câteva articole pe tema dacilor, a dacismului nostru. La România literară, eu propusesem, iar George Ivașcu dispusese… De unde și până unde eu și George Ivașcu? I-am fost recomandat de Sandu Niculescu să o meditez pe fiică-sa, pe năstrușnica Voichița… Eu june asistent, ea copilă, s-o fi gândit Ivașcu… Nu merg mai departe! Cert este că nu i-am luat niciun ban pentru meditații, ci i-am propus să găzduiască în revistă un text de câteva pagini, mai generos, despre daci… L-a publicat, pe trei pagini de revistă, nu mai țin minte în ce vară, în ce an… Cu consecințe multiple pentru mine, printre care și invitația din partea profesorului Ioan G.Coman, de la Teologie, de a-i face o vizită, spre a mă și ne cunoște. Invitație transmisă prin părintele Coman celălalt, australopitecul!… Copleșitoare persoană! Înalt ca un sacerdot al lui Deceneu, supt la trup, blând la vorbă și cu ochi vioi, de ghizoroi, cum îmi zicea mie bunica, Dumnezeu s-o odihnească. Dar cu gesturi molcome. Mirosea a ceva aparte, curățenie și neodihnă deopotrivă. Mi-a vorbit de daci și de Iisus, de Origene – auzeam prima oară de ilustrul nume, iar la sfârșitul întâlnirii mi-a dat o carte, cu precizarea: ne revedem după ce o citești: Scriitori bisericești străromâni… (citez din memorie). În orice caz, scriitori străromâni, din epoca patristică, adică secolele 3-6… Scriitori în limba latină și greacă, născuți prin locurile unde azi se vorbește dumneaei limba românească. Pot fi ei făcuți parte a patrimoniului românesc?, m-am mirat eu. Dacă francii au făcut-o cu ai lor, de ce să n-o facem și noi?! Iar dacă n-o facem noi, ai cui rămân alde Diogene Exiguus, Niceta de Remesiana sau Ioan Cassianus, sfîntul?! Așa bogăție de oameni! Cine-s ăștia? Păi numai Diogene Exiguus, adică cel mic, cel firav și mititeluț la stat, a fost așa de mare la minte că de la el ne-a rămas ideea și decizia de a nu mai număra anii ab urbe condita sau de la facerea lumii jidovești, ci de la Nașterea Pruncului… Înainte de Hristos și anii de după Nașterea Domnului Iisus… Anno Domini… Bașca formula astronomică, extrem de exactă și de complicată, după care se calculează duminica Paștelui, care poate fi în Martie, în Prier sau în Florar. Numai după ce se fac calculele stabilite de scitul Exiguus, nord dunărean de-al nostru, numai așa află și lumea când va să înceapă Postul cel Mare… Când m-am întors, cu cartea citită și adnotată ca la carte, l-am întrebat: Părinte profesor, dar de unde știm noi că latina în care au vorbitorit și scribălit acești mari latinofoni este latina din care s-a strecurat, ca argintul curat, limba română? Vai, ce plăcere i-am putut face?! Este cea mai bună întrebare care mi s-a pus!… Și m-a lămurit: latina a avut tot timpul, ca orice limbă vie, dialecte, graiuri, variante felurite, determinate de ținutul și vremea la care a fost vorbită. Româna s-a tras dintr-o asemenea variantă, diferită oareșicât de celelalte, de varianta din care se trage franceza sau spaniola, diferită prin câteva detalii… Așa cum ar fi cuvintele românești pe care lingviștii ca Graur sau Pușcariu le-au declarat de origine latină, dar neatestate în textele cunoscute, ale autorilor clasici… Cum ar fi spurcăciune. Este evident descendent din latinescul purgatione, bine cunoscut, de aici vine și Purgatoriul catolic. Dar forma originară a cuvîntului românesc, expurgatione, nu apare în textele cunoscute, fatal lacunare totuși în raport cu latina. Niciodată textele scrise într-o limbă oarecare, oricare ar fi ea, nu au reușit să consemneze toate cuvintele limbii aceleia… Dar iată-l pe expurgatione, dat dispărut în toate dicționarele etimologice, că apare la autorii noștri – și părintele Coman l-a numit pe unul dintre ei, precum și încă vreo două-trei cuvinte românești aflate în aceeași situație. Nu le-am ținut minte, nevrednicul de mine, căci în mintea-mi cea păcătoasă își făcuse loc un cuvînt nemaidenimeni rostit vreodată: Spurgatoriul… Pe loc inventat și mă întrebam, netrebnic, ce ar putea să însemne… Asta în vreme ce măritul sacerdot vorbea mai departe, cu alte exemple, dar nu reușeam să le prind cu urechea mea blegită brusc… Spurgatoriul!… Ar trebui inventată o nouă religie în care să-i facem loc și Spurgatoriului… Măcar așa, de dragul cuvîntului!… Spațiul în care te spurci și devii spurcăciune… În ce scop? Cu ce menire?… Dar mă opresc, ca să nu uit unde vroiam să ajung. Anume la recenzia pe care i-am făcut-o cărții, o recenzie amplă, generoasă, făcută pe înedelete, fără nici urmă de vestita auto-cenzură, pe care i-am dus-o Părintelui Profesor ca unui duhovnic, ca o mărturisire și o spovedanie… A primit-o și a citit-o cu oarecare amărăciune, comentând apoi împreună pe seama faptului că era perfect nepublicabilă. Nicio revistă, literară sau ne, comuniste toate, adică ateiste, nu ar fi comentat o carte care cuprindea în titlul ei cuvîntul bisericești, și nici n-ar fi acceptat un comentariu care se referea la autor mereu cu deferența cuvenită: Părintele profesor Ioan G. Coman. Cum i-aș fi putut spune doar pe nume, ca lui Deșliu, să zicem?!… Nici nu m-am ostenit să prezint prezentarea cărții la vreo redacție, nici măcar la România literară… Nu mai știu dacă mai trăia Ivașcu… Se poate verifica… Toate astea înainte de 1980. Luna august, când la București s-a ținut Congresul Mondial de Istorie… Nu aveam de ce să particip, așa că mi-am văzut de plaja mea la Mamaia, și spre sfârșitul lunii, poate început de septembrie, m-am întors la București. Nu mai știu ce anume m-a făcut să merg la Casa Scânteii, pe la redacțiile literare… Mergeam rar… La mine pe birou, dactilograma recenziei amintite. Adăsta de câțiva ani… Nu vedeam nicio posibilitate de publicare. Mă împiedicam în ea aproape zilnic și nu mă înduram s-o vîr în vreun sertar sau dosar, s-o arhivez, cum s-ar zice… Adică să uit de ea! Nu aveam cu atât mai puțin vreun motiv să o iau cu mine. N-o scosesem niciodată din casă, s-o plasez în vreo publicație. Ar fi fost un gest fără nicio șansă… Dar am luat-o în acea zi!… Fără niciun gând anume! Niciun motiv! Nicio… Și cu ea asupră-mi am ajuns și la Luceafărul, în redacție… Am nimerit în birou la Ungheanu unde se discuta cu aprindere despre recent încheiatul congres. Se petrecuse la acel congres un fapt deosebit, de care aflam și eu astfel: la una din ședințele în plen, un istoric bulgar atacase problema Transilvaniei, cu argumente în favoarea Ungariei, după care un istoric sovietic, rus, deci, pusese problema Dobrogei… În favoarea Bulgariei… Cum că nu ar avea antecedente românești prea serioase. Așadar, un dublu atac la drepturi fundamentale românești… Mihai Ungheanu, care de felul lui era un om bine informat, aflase că înainte de deschiderea congresului, delegația de istorici români fusese atent prelucrată la Comitetul Central cum să se poarte, inclusiv într-un caz ca acela, atunci când sunt atacate interese românești fundamentale. Tovarășii de la Partid au decis că nu trebuie încurajată polemica, nu răspundem la provocări, mai ales că suntem gazde, și că, dacă apar asemenea atacuri, delegația de istorici români se întrunește în seara respectivă și primește instrucțiuni ce răspuns să dea a doua zi contestatarilor noștri. Soluție absolut tembelă! Ascultători însă, istoricii români prezenți în sală au tăcut și au înghițit atacul bunilor noștri vecini fără să crâcnească măcar. Iar lucrurile ar fi rămas așa, consemnând un eșec rușinos pentru istoriografia românească, dacă în sală nu s-ar fi aflat și părintele profesor Ioan G.Coman, care, nefiind membrălău de partid, ci teolog, nu făcea parte din delegația oficială de istoricoizi, cea care participase la instructajul de la CC al PCR… Nu știa nimic părintele Coman de prețioasele indicații de partid. Aș putea spune că nu prea fusese dus pe la biserică părintele, după cum a reacționat ca orice om normal, căci a luat cuvîntul când s-a ajuns la discuții. Și mi ți i-a pus la punct pe tovarășii istorici marxiști-leniniști din Bulgaria și Rusia prietene, făcându-i de rușine pentru enormitățile debitate. Totul calm, cu duhul blândeții și cu argumente decisive. Pe scurt, părintele Coman salvase onoarea valahă și toată lumea bună se bucura, cum aranjase Dumnezeu lucrurile, de s-a făcut de rîs toată istoricimea noastră oficială, academică… Deh, cum era Dumnezeu să nu-i aranjeze robului său Ioan o participare de mare răsunet?! Dacă nu ține Dumnezeu cu profesorii de la teologie, atunci cu cine să țină?!… S-au făcut mai multe comentarii, însuflețite, ale lui Gheorghiță Suciu și Cezar Ivănescu mai ales, vine vorba și despre cartea despre scriitorii străromâni ai părintelui Coman, alte comentarii, alte elogii, iar la un moment dat Ungheanu zice chiar cam așa: Despre cartea asta nu s-a scris niciun rând în presa noastră… Și e o carte atât de importantă!… Acum ne-ar trebui să scrie cineva o recenzie a cărții, aș publica-o în numărul următor!… Ce era să fac, de vreme ce venisem cu obiectul la mine?! O aveam în mapă pe domnișoara recenzie!… Am scos-o, am arătat-o, au rămas toți – dar mai ales eu rămăsesem, cu gura căscată la așa hocus-pocus. Ce potriveală, ce coincidență!… Am tăcut și nu i-am contrazis când s-au arătat categorici: a știut domnul Ioan ce s-a întâmplat la congres și s-a orientat perfect aducând recenzia… O pagină întreagă din Luceafărul. Nu mi s-a cerut nici cea mai mică modificare, autorul a rămas mereu pomenit ca Părinte profesor… N-am spus la nimeni că totul fusese… fusese literatură! Dar ce literatură?! Încă și mai mult: publicarea recenziei a fost posibilă și pentru că toți cerberii cenzurii erau în concediu, un concediu binemeritat după tensiunea fiecărei aniversări a lui august 23. Rămăsese la cenzură un tovarăș cumsecade, care știa să închidă ochii. Se numea cumva Ispas?… Ispas sau Istrate… Parcă. Am simțit totul ca pe o minune, nu coincidență. O minune dumnezeiască prin care se vedea bine că Dumnezeu îl iubește și prețuiește pe magnificul sacerdot și magister. Or mai fi fiind și alte minuni legate de același?… Dacă vreodată se vor descoperi sau pricepe motive de sanctificare sau măcar beatificare a marelui cărturar, povestea de mai sus va fi să fie luată în serios de cei ce vor alcătui dosarul Sfințeniei Sale Ioan G. Coman… Depun această mărturie. Care contează însă și pentru teoria mea privitoare la literaritatea lumii… La …sfințenia acesteia. A cui sfințenie? A lumii sau a literarității?… Proastă întrebare. O retrag!” Ion Coja
Posted on: Fri, 01 Nov 2013 10:13:57 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015