REŞIŢA: CUM AM DEVENIT „ŞEFUL TERORIŞTILOR” Deşi intervenţia mea poate părea tardivă, consider că sunt dator, ca fost şef al Securităţii din Inspectoratul MI al judeţului Caraş-Severin, să contribui la ridicarea vălului de dezinformări, minciuni şi manipulări care s-au vehiculat despre cadrele de Securitate. Acum începem să aflăm adevărul, acum putem, după atâţia ani, să înţelegem cum şi de ce, în decembrie 1989, s-au putut petrece acele grozăvii, cine au fost cei care fabricau scenariile, cine au fost cei care le ordonau, le răspândeau sau le executau. Foarte pe scurt, doar câteva aspecte din perioada premergătoare: Pe fondul lipsurilor în care ne zbăteam, şi în judeţul nostru nemulţumirile populaţiei s-au amplificat, situaţia devenind explozivă. Zilele lui Ceauşescu păreau a fi numărate, mulţi dintre noi punându-şi speranţa în cel de¬al XIV–lea Congres al PCR, care însă a fost dezamăgitor. Am constatat o creştere a virulenţei manifestărilor anticeauşiste, dar ne-am limitat numai la raportarea ierarhică a informaţiilor primite. Nu puţine informaţii ne parveneau şi din exterior. Astfel, un director german de la firma mixtă „Renk-Reşiţa”, întorcându-se din ţara natală, s-a adresat celor care îl aşteptau la aeroport cu cuvintele: „Nu mai aveţi mult şi până în decembrie scăpaţi de Ceauşescu”. Constatam trecerea tot mai intensă a frontierei, atât legal cât şi ilegal, depistând agenţi şi tot felul de emisari străini veniţi cu sarcini destabilizatoare, precum şi pătrunderea în ţară a unor fugari anterior instruiţi şi pregătiţi în exterior cu scopul de a forma pichete ale dezordinii la un semnal dat. Mai mult, aşa după cum a reieşit din cercetarea acestora, în aşteptarea acelui moment cei în cauză erau instruiţi să lanseze zvonuri alarmiste; să racoleze noi persoane pretabile la acţiuni de dezordine şi de incitare; să creeze noi canale de trecere ilegală a graniţei; să studieze modalităţile de distrugere a unor obiective social-politice şi economice; să culeagă şi să transmită date despre aceste obiective, precum şi despre activiştii de partid, despre cadrele MI etc. Asemenea elemente depistate de Inspectoratul MI al judeţului Caraş-Severin au fost preluate în acelaşi scop, de cercetare, şi de către unităţile centrale ale Securităţii, stabilindu-se misiunile clandestine ce le aveau de îndeplinit în România, primite îndeosebi de cei trecuţi prin lagărul de la Bicske, Ungaria. În ziua de 21 decembrie 1989 au fost semnalate 14 autoturisme cu turişti sovietici în centrul oraşului Reşiţa; în preajma evenimentelor, pe şoselele judeţului circulau astfel de coloane, care au făcut obiectul cercetărilor efectuate de un colectiv condus de şeful Miliţiei – colonel Câmpeanu Alexandru (unul dintre autoturisme fusese distrus într-un accident soldat cu moartea celor doi pasageri). Consider că este un fapt deja clarificat că nu pentru turism veniseră aceştia în România. Pentru noi, cei de la Securitate, a contat mult o convocare organizată în acea perioadă pe regiuni ale ţării de către conducerea centrală, cu prilejul căreia s-au trasat sarcinile ce ne reveneau, în sensul de a cunoaşte în permanenţă starea de spirit; de a nu ne implica în acţiuni stradale de reprimare a unor eventuale demonstraţii; de a nu panica subordonaţii şi alte asemenea ordine, cu accent pe informarea cu operativitate a forurilor ierarhic superioare. Aşadar, starea de fapt creată în ultima parte a anului 1989, generatoare de revoltă a populaţiei, cât şi faptul că în toate instituţiile şi unităţile economice s-au organizat adunări având ca scop condamnarea celor petrecute în Timişoara, au culminat şi la Reşiţa, cum era previzibil, cu ieşirea în stradă a demonstranţilor încă din 21 decembrie. Aceştia au ocupat piaţa centrală a oraşului şi manifestau, scandând revendicări legate de condiţii mai bune de muncă şi viaţă: apă caldă, căldură, aprovizionare etc., şi exprimându-şi simpatia faţă de timişoreni. De menţionat că în tot acest timp cadrele MI din toate localităţile judeţului nu au intervenit pentru a împiedica aceste manifestări, în ciuda instrucţiunilor primite de la conducerea de partid locală care, textual, ne cerea: „Nu scăpaţi muncitorii în stradă!” Spre sfârşitul zilei de 21 decembrie, o parte dintre demonstranţi au pătruns în sediul Comitetului judeţean de partid, astăzi Prefectura judeţului, dorind a dialoga asupra revendicărilor lor. Personalul militar din Inspectoratul MI Caraş-Severin care asigura paza sediului şi a oficialităţilor de atunci s-a comportat exemplar. Împreună cu liderii demonstranţilor, aceştia au reuşit să atenueze unele stări tensionale care începuseră să apară, au determinat încetarea lozincilor incitatoare la dezordine şi a zvonurilor alarmiste cu tentă de violenţă. Numeroase au fost măsurile luate de conducerea Inspectoratului, la solicitarea liderilor, în acea noapte, spre a împiedica săvârşirea de acte cu implicaţii imprevizibile, accentul punându-se pe paza instituţiilor şi a obiectivelor economice din municipiu. Pe timpul nopţii de 21-22 decembrie am fost solicitat de liderul ad-hoc al revoluţionarilor pătrunşi în sediul Comitetului judeţean de partid, un pictor, pe nume Nicolae Vlădulescu (devenit ulterior preşedintele FSN Caraş-Severin), să verific prin subordonaţii mei numeroasele zvonuri alarmiste sau de natură incitatoare. De asemenea, i-am pus la dispoziţie mijloacele umane şi tehnice necesare pentru a se adresa demonstranţilor, asigurându-i că Securitatea este de partea lor. Încă din 21 decembrie, conform ordinului transmis telefonic de generalul Iulian Vlad, armamentul din dotarea subordonaţilor a fost depus la rastel, iar ofiţerii şi subofiţerii de Securitate au fost instruiţi să nu părăsească unitatea decât la ordin şi să nu răspundă la eventuale provocări. Manifestările de revoltă împotriva lui Ceauşescu au continuat şi în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când coloane de muncitori de la marile obiective economice ale municipiului Reşiţa s-au deplasat spre centrul oraşului, scandând lozinci anticeauşiste, şi s-au alăturat celor ce ocupaseră piaţa centrală în ziua precedentă. Pe tot parcursul zilei de 22 decembrie manifestările nu s-au soldat cu incidente, iar procesul de preluare a puterii a decurs în mod paşnic, aşa cum s-a petrecut şi în alte oraşe ale judeţului, cu excepţia municipiului Caransebeş. După alegerea comitetului provizoriu al Frontului Salvării Naţionale pe judeţ, preşedintele acestuia, Nicolae Vlădulescu, ne-a convocat în după-amiaza zilei de 22 decembrie (pe subsemnatul şi pe şeful Miliţiei judeţene) la sediul Prefecturii de azi, ce se afla încă sub paza instituţiei noastre. Cu această ocazie, a evidenţiat modul reuşit în care cadrele Inspectoratului nostru au acţionat, prevenind acţiuni violente şi acte de dezordine în municipiu, şi ne-a fixat sarcini pentru a doua zi, când urma să ne prezentăm din nou la el. La terminarea discuţiilor a ţinut să ne aducă mulţumiri din partea FSN şi, prin noi, tuturor cadrelor din subordine, pentru sprijinul acordat, pentru evitarea apariţiei unor victime, pentru faptul că a fost posibil să nu se tragă nici un foc de armă în Reşiţa. Noaptea de 22 spre 23 decembrie a însemnat şi pentru judeţul Caraş-Severin o cotitură nefastă în desfăşurarea evenimentelor, urmare celor orchestrate de la Bucureşti de echipa generalului Nicolae Militaru, proaspăt numit la conducerea Armatei, despre care ştiam că fusese trecut în rezervă pentru activitate de trădare în favoarea unei puteri străine. Ca profesionist al informaţiilor, presimţeam că această numire nu este de bun augur, iar faptele reprobabile şi atrocităţile comise în zilele următoare în Reşiţa au dovedit că nu m-am înşelat. Şi asta s-a întâmplat pentru că în unele judeţe (ca şi în Caraş-Severin) au existat comandanţi militari zeloşi, după chipul şi asemănarea generalului Militaru, care i-au urmat orbeşte ordinele, devenind principalii factori destabilizatori ai noii puteri. În ziua de 22 decembrie, Securitatea judeţeană a fost preluată sub control de colonelul Teodor Stepan, la data respectivă şef al Centrului Militar al judeţului Caraş-Severin şi, după cum au urmat lucrurile, se părea că ne vom continua activităţile specifice în noua subordonare a FSN. Pe radarele de la graniţă apăruseră ţinte aeriene într-un număr atât de mare, încât ne pregăteam să facem faţă unui eventual atac aerian. Liniştea ce se aşternuse în conştiinţa noastră de militari, cum că ne-am făcut datoria în acele condiţii deosebite nu a durat însă decât până în seara zilei de 22 decembrie, când am constatat că legăturile telefonice ne-au fost tăiate, când a început lansarea unor zvonuri, precum atacarea de către trupe nedefinite, otrăvirea apei etc. În aceeaşi zi, în jurul orei 2300, mi s-a cerut să mă deplasez la sediul FSN, deoarece cadrele Ministerului de Interne care asigurau paza acestuia, ca şi cei stabiliţi în garda de corp a noilor conducători sau cei ce fuseseră solicitaţi de însuşi colonelul Teodor Stepan pentru diverse misiuni, fuseseră sechestraţi. Ajuns la sediul amintit, am fost foarte surprins de faptul că am fost percheziţionat şi suspectat ca aş fi intenţionat să atac revoluţionarii şi am luat la cunoştinţă că paza fusese preluată de militarii colonelului Stepan. Consternat de aceste răsturnări de situaţie, am fost dus într-un birou şi acuzat că am trădat revoluţia şi că desfăşor acţiuni împotriva poporului român. Închis în acel birou, singur şi în imposibilitate de a-mi îndeplini atribuţiunile de până atunci, am asistat la vânzoleala penibilă, în unele situaţii chiar tragică, auzind informaţii şoc, precum că trupe fidele lui Ceauşescu atacă Reşiţa, că se trage spre sediul Inspectoratului MI etc. În jurul orelor 3 din dimineaţa zilei de 23 decembrie, după ce se mai liniştise canonada, am fost scos din camera amintită de către militarii colonelului Stepan şi dus în biroul preşedintelui FSN, unde mi s-a spus, cu o oarecare jenă, ca voi părăsi clădirea pentru a-mi exercita atribuţiunile ce îmi reveneau, dându-mi-se în primire şi cei 9 ofiţeri MI care, de asemenea, fuseseră dezarmaţi şi sechestraţi în condiţiile arătate. Ajuns la sediul Securităţii, mi s-a raportat ca în acea noapte clădirea Inspectoratului a fost atacată cu gloanţe de mitralieră, de la o unitate de rachete ce se afla pe un podiş de pe teritoriul municipiului şi că au fost făcute cercetări asupra gloanţelor identificate, dar că militarii noştri de pază nu au răspuns atacului. Am informat conducerea Inspectoratului despre cele întâmplate cu mine şi cu militarii sechestraţi şi împreună am apreciat că militarii din paza Inspectoratului au procedat foarte bine atunci când nu au răspuns cu foc atacului amintit, fiind vorba de o provocare. În dimineaţa aceleiaşi zile de 23 decembrie, am fost anunţaţi să ne deplasăm, conducerea inspectoratului, la sediul FSN. Ştiind că acest lucru rămăsese stabilit din ziua precedentă, în cadrul discuţiilor cu preşedintele FSN, am mers liniştiţi, nebănuind nimic din cele ce urma să ni se întâmple. Ajunşi la FSN, în biroul preşedintelui Nicolae Vlădulescu, am constatat că mai erau prezenţi adjunctul acestuia (fostul prim-secretar Szasz Iosif), colonelul Teodor Stepan, mai mulţi revoluţionari şi ziarişti, printre care şi Dan Dinu Glăvan. După unele discuţii legate de situaţia existentă la acea oră în municipiu, a intervenit colonelul Teodor Stepan, care a început să debiteze un scenariu ridicol de superficial şi de prost argumentat, vădit incriminant la adresa conducerii Inspectoratului MI. Din acuze reieşea că eu aş fi şeful teroriştilor, că am legături la Bucureşti, de unde primesc instrucţiuni pentru a dirija acţiunile în judeţ împotriva revoluţiei, că aş dispune de depozite de armament şi muniţie sofisticată, că aş fi dat dispoziţii subalternilor să distrugă arhiva Securităţii etc. Riposta mea de a demonta asemenea aberaţii a fost hotărâtă, fără a-l determina însă să îşi retragă scenariul prezentat. Într-un final, adjunctul preşedintelui, Szasz Iosif, sesizând netemeinicia acuzaţiilor invocate de colonel şi dorind, probabil, să curme situaţia penibilă ce se crease, a propus ca cei din conducerea Inspectoratului MI să fim lăsaţi liberi pentru a ne putea continua activitatea în noua situaţie, atragându-ne atenţia de a ne subordona întrutotul colonelului Stepan Teodor, care reclamase anterior aşa-zise acte de insubordonare. Această intervenţie a fost însă de natură să-l irite şi mai mult pe colonel, care a ieşit din birou, reîntorcându-se după un timp cu un ofiţer subordonat şi doi militari. Acestora li s-a ordonat să povestească un alt scenariu, la fel de prost documentat, prin care susţineau că în noaptea respectivă ar fi văzut ieşind dintr-un bloc apropiat Inspectoratului nostru un terorist care şi-ar fi camuflat un pistol rabatabil într-o servietă diplomat; că acesta ar fi intrat în sediul Securităţii, că în tot cursul nopţii acolo ar mai fi pătruns şi alte persoane, unele rănite; că în curtea Inspectoratului MI ar fi văzut intrând o Salvare şi mai multe maşini particulare etc. În aceste condiţii, m-am situat pe aceeaşi poziţie de loialitate şi onestitate, încercând să clarific toate suspiciunile ce planau (doar în mintea lor) asupra noastră. Ceilalţi colegi din conducerea Inspectoratului au început să dea explicaţii în sprijinul celor susţinute de mine, prezentând diverse aspecte şi fapte cu care s-au confruntat pe linie de Miliţie. Aceştia au mai spus că asupra clădirii Inspectoratului, în acea noapte s-au tras rafale de mitralieră. Colonelul Teodor Stepan a replicat că s-a tras de la acea unitate pentru că au constatat că s-ar fi făcut semnale luminoase şi că în acele împrejurări li s-ar fi împuşcat un ostaş. Adevărata împrejurare în care a murit acel soldat mi-a fost dezvăluită ulterior, în timp ce mă aflam în arestul unităţii, de către un subofiţer ce participase la acele evenimente, afirmaţii confirmate ulterior de către un vecin, revoluţionar, Bărbulescu Gheorghe, care mi-a explicat că de fapt a fost un accident între ostaşi. Colonelul Teodor Stepan a curmat discuţiile, cu dreptul celui care are puterea. A reluat acuzaţiile anterioare legate de instruirea subordonaţilor mei spre a desfăşura acte îndreptate împotriva revoluţiei, fiind vizibil că dorea arestarea mea şi a celorlalţi. În urma acestor acuzaţii, preşedintele Vlădulescu Nicolae ne-a cerut, celor din conducerea Inspectoratului, să părăsim pentru un timp încăperea. Nu ştiu ce s-a mai discutat în lipsa noastră, dar după aceea am fost chemaţi înapoi în birou, preşedintele m-a abordat astfel: „Domnule colonel… sunt convins că nu puteai acţiona ca terorist… aşa cum s-a spus,… dar te rog să explici dacă ai cunoştinţe despre astfel de terorişti care acţionează sau vor să acţioneze în judeţ…, dacă ai primit instrucţiuni în acest sens? “ La răspunsul meu negativ, mi-a spus să accept sechestrarea, până când, în următoarele zile, se vor clarifica problemele, hotărând ca împreună cu inspectorul şef, colonel Rădulescu Gheorghe, să rămânem în acel sediu. A mai afirmat, la despărţire: „Dacă asigurările dumneavoastră se vor confirma, atunci fiţi siguri că tot noi vom fi aceia care vă vom cere scuze”. Acestea fiind spuse, am fost conduşi de un ofiţer MApN la subsolul clădirii amintite, unde au eliberat în grabă o cameră, iar şeful Miliţiei, Câmpeanu Alexandru, a fost învestit, în prezenţa noastră, să preia comanda efectivelor Inspectoratului. În continuare, lucrurile s-au derulat la Reşiţa ca şi la Sibiu şi în alte oraşe din ţară. În zadar am tot aşteptat scuzele pentru arestarea mea ilegală, deoarece colonelul Teodor Stepan, pentru a se erija într-un erou şi salvator al oraşului Reşiţa, m-a popularizat prin mass-media ca şef al teroriştilor care i-aş fi pricinuit multe suferinţe. Şi acum câteva cuvinte doar despre personajul care după evenimente a obţinut avansarea la gradul de general, fapt care aproape că nu mai miră pe nimeni. El – şi ca el mulţi alţii – s-au încadrat în rândul profitorilor noului regim, s-au transformat în virulenţi adversari ai Securităţii şi s-au străduit ca despre persoana lor să se creeze o cu totul altă imagine decât cea reală. Stepan Teodor, ofiţer de Transmisiuni promoţia 1958, a lucrat, de la înălţarea sa la gradul de locotenent, în structurile Direcţiei de Informaţii a Armatei. A ajuns diplomat la ambasada română din Atena, de unde a fost retras după o perioadă foarte scurtă de şedere la post. (Nu cumva trebuie să ne întrebăm de ce?). Contrainformaţiile Militare ajunseseră la concluzia că ar trebui trecut în rezervă, pe motive similare cazului Militaru. Nu a fost îndepărtat din Armată, ci doar mutat într-o funcţie mai puţin sensibilă, aceea de şef al Centrului militar judeţean Caraş-Severin. După ştiinţa mea, a mai existat un caz asemănător, cel al colonelului Marin Pancea, fost ataşat militar la Paris şi Belgrad. Şi acesta, după ce a fost documentat ca agent sovietic, a fost scos din DIA şi trimis şef al Centrului Militar din Brăila. În decembrie 1989, Marin Pancea a preluat comanda garnizoanei Brăila, consecinţa ordinelor sale aberante fiind 44 de morţi şi 99 de răniţi. Apoi a fost numit şef al spionajului românesc, dar a rezistat foarte puţin timp, adică mai puţin de o lună. A fost transferat ca şef al DIA, unde a rezistat ceva mai mult, până în 1991, după care, plin de grijă, preşedintele Iliescu l-a numit secretar al CSAT. Teodor Stepan a fost numit de către noul ministru al Apărării, generalul Nicolae Militaru, comandant al garnizoanei, rămânând în funcţie până la trecerea în rezervă. Mai amintesc aici un alt episod legat de acesta. Atunci când Ceauşescu a ţinut vestita sa teleconferinţă din 17 decembrie, legată de evenimentele din Timişoara, la încheierea teleconferinţei, colonelul Teodor Stepan a fost singurul din sală care s-a ridicat şi a condamnat tulburările din Timişoara, cerând primului secretar al judeţului dreptul de a interveni cu unităţile militare din judeţ, pentru a executa, exemplar, ordinele comandantului suprem. Teodor Stepan a început punerea în aplicare a scenariilor diversioniste care trebuia să ducă la incitarea populaţiei împotriva cadrelor Ministerului de Interne şi în special împotriva Securităţii. Au urmat episoade dramatice derulate pe timpul detenţiei în aresturi improvizate, dar şi pe timpul transportului dintr-o localitate într-alta, acţiuni gândite coerent şi urmărind evident o finalitate previzibilă pentru mine: suprimarea fizică. Să încep cu sechestrarea la Prefectură. Aici, în noaptea de 23 spre 24 decembrie, Stepan şi subordonaţii săi au organizat o sarabandă de trageri cu tot felul de armament, însoţită de comentarii prin portavoce, alarmante pentru populaţie, care anunţau iminenţa unui atac executat de forţe teroriste asupra sediului Prefecturii, pentru recuperarea şefului lor. Auzeam din camera de la demisol tropăituri, înjurături şi frânturi de dialog: „Acolo ai găsit ceva?... Nu, aici nu sunt…” sau îndemnuri de a se trage cât mai multă muniţie. Am încercat să sting lumina, dar ofiţerul de pază mi-a sugerat „subtil” (adică urlând) să aprind lumina, reproşându-mi că „fac semnale luminoase”. Continuau în acest timp avertizările, prin portavoce, către populaţie să nu stea la ferestre şi să nu iasă din imobile pentru că pot fi împuşcaţi de terorişti (ei probabil fiind imuni – precum eroii din filmele proaste de război). Pe străzile oraşului, un autoturism cu megafon „informa” populaţia că în cimitirul din localitate se ascundea, nimeni altul, decât „şeful teroriştilor”, dovedit în persoana şefului Securităţii judeţului, mai concret colonelul Mihalcea Aurel. În acele momente acesta nu era însă altceva decât un individ terorizat în subsolul din sediul fostului organ judeţean de partid. Pentru credibilitate se afirma că eram însoţit de un alt terorist marcant, subordonatul meu, lt. col. Petre Ion. Acesta era comandantul formaţiunii de luptă antiteroristă, structură existentă la fiecare Securitate judeţeană de atunci. Am aflat ulterior de la dl. Gigi Bărbulescu, revoluţionar, că de fapt în cimitir, din ordinul lui Stepan, erau doi cetăţeni înarmaţi care, după ce s-au trezit din somnul cel dulce indus de o cantitate apreciabilă de palincă, au început să-şi descarce la întâmplare muniţia cu care erau dotaţi. Tacticianul Stepan Teodor, apreciind că teroriştii nu vor renunţa să-şi salveze şeful, a ordonat ca în dimineaţa zilei de 24 decembrie eu şi col. Rădulescu să fim transportaţi la o unitate de rachete, din municipiu. Mijlocul de transport era ABI-ul cu care era dotată subunitatea antitero a Inspectoratului. În autovehicul mai era şi un subofiţer MApN care manevra ameninţător o mitralieră. Imaginea de ansamblu se completa cu grupuri de manifestanţi cu banderole tricolore şi trecători, de o parte şi de alta a drumului, care priveau curioşi la transportul celor doi terorişti. La apropierea de unitatea militară, am fost întâmpinaţi cu foc puternic de automate, gloanţele lovind blindajul ABI-ului. Ceva mai inspirat, de data asta (nu ca în subsolul prefecturii), i-am cerut ofiţerului MApN să nu mai tragă cu AKM-ul şi să semnalizeze intenţiile noastre paşnice cu banderola tricoloră legată de ţeava armei. Doar aşa a încetat focul dinspre unitatea militară, iar stupefacţia cadrelor din unitate la vederea şi identificarea noastră, a fost totală, deoarece erau informaţi că vor fi atacaţi. Cred că ofiţerul MApN din ABI ar putea să-mi fie recunoscător, deoarece, dacă nu mi-ar fi urmat sfatul, am fi putut fi acum, împreună, la doi metri sub pământ, victime ale „revoluţiei”. Dar spiritul războinic al lui Stepan nu avea odihnă! Analizând încă o dată complexitatea situaţiei, a decis că nu suntem bine „asiguraţi”, aşa că a solicitat un elicopter, de la o unitate din Caransebeş, pentru a-i transporta pe cei doi terorişti la arestul unităţii militare de pe lângă aeroportul acestui municipiu. Toţi participanţii, atât cei din paza transportului, cât şi cei de la primirea noastră la aeroport au fost avertizaţi că au de-a face cu indivizi foarte periculoşi. De aceea la aeroport eram aşteptaţi de echipa de luptă antitero, adică subordonaţii mei, dar şi de nişte militari mai ciudaţi, echipaţi în uniforme speciale, despre care am aflat că ar fi paraşutişti veniţi de la Buzău. Şi probabil, tot de aceea, escorta din elicopter ne-a legat mâinile cu sârmă şi ne-au tratat cu tot „respectul” de care erau ei în stare. Îmi îngădui o paranteză şi îmi cer scuze de la cititori, dacă întrebarea pe care le-o pun este aparent naivă: recunoaşteţi scenariile? Primirea teroriştilor la aeroport a fost la fel de consternantă şi de stânjenitoare ca şi la unitatea de rachete. Am fost recunoscuţi de subordonaţi, dar şi de ofiţerii cu funcţii de decizie de la aeroport, care totuşi nu au putut trece peste deciziile militare. Aşa că am mers legaţi la arestul aeroportului. Acolo un ofiţer MApN necunoscut, oarecum enervat şi furios, ne-a dezlegat, consecinţa stării lui fiind urmele rămase pe mâinile noastre… Am fost cazaţi într-o camera „surdă” şi am intrat în atenţia gorilelor paraşutate din jungla umană, care şi-au manifestat cultura diversionist teroristă (de fapt, ei chiar puteau fi numiţi terorişti) printr-un întreg arsenal de injurii şi alte tratamente speciale. Am fost scoşi din ghearele lor de şeful arestului, un om cu nume aproape predestinat – Apostol, căruia îi mulţumesc încă o dată – şi am fost „promovaţi” din ordinul inimosului comandant al unităţii într-un birou, cât de cât mai primitor, unde umanoizii nu mai aveau acces. Încerc să înţeleg astăzi acest comportament al lor prin prisma omului supus stării de stres, teamă, nesiguranţă şi tensiune, ca o consecinţă a propagandei cenuşii, dar poate şi a ordinelor şi instrucţiunilor primite. Ce nu pot înţelege este faptul că şi eu, şi ei eram MILITARI. Ce a făcut diferenţa? A urmat calvarul anchetelor. Echipele de procurori se succedau una după alta, în încercarea de a smulge „mărturii” despre activitatea noastră de terorişti şi duşmani ai „revoluţiei”, despre planuri, depozite, legături şi tot ce le putea imagina mintea înfierbântată de importanţa actului lor justiţiar. Evident că toate aceste presiuni nu s-au putut finaliza şi nici nu s-au putut contraface „probe”. Ca urmare a acestui eşec, am beneficiat de încă o mutare de şah „stepanovistă”, fiind readuşi la unitatea de rachete din Reşiţa, mai aproape de sufletul dar şi de posibilităţile pe care le avea proaspătul eliberator şi erou al oraşului de a manipula şi influenţa anchetele procurorilor militari. Rămăsesem singurul arestat, col. Rădulescu nemaiprezentând nici pericol şi nici interes pentru proaspătul emanat, aşa că trebuia acum ca noile echipe de anchetatori să scoată de la mine ceva care să justifice, cât de cât, arestarea şi reţinerea mea ilegală. * Întrerup deocamdată nararea teribilei mele încercări de viaţă, cu promisiunea de a reveni cu finalizarea anchetelor (şi sunt multe de povestit) într-unul dintre numerele viitoare ale revistei „Vitralii”. Mă motivează şi gândul, acum mărturisit, că admirabilii mei subalterni, colegi şi tovarăşi de suferinţă, închişi şi încătuşaţi la fel ca şi mine, îşi vor reactiva memoria şi vor creiona alte gânduri, trăiri şi evenimente din acea perioadă. Pentru că au mai fost şi multe, şi dureroase! Să ne amintim de raidul aerian al aviaţiei de vânătoare din Timişoara care avea ca scop lichidarea teroriştilor de pe un deal împădurit, învecinat Reşiţei, locaţie în care Stepan ordonase în prealabil să meargă efective din Inspectoratul MI Caraş-Severin, tocmai pentru că acolo s-ar fi aflat terorişti? Sau despre tragerile misterioase din clopotniţa unei biserici care, la ordinul lui Stepan, a fost „cercetată” abia după câteva ore, timp în care …. Măcar pentru memoria şi cinstirea celor 18 morţi şi a numeroşilor mutilaţi, civili şi militari, care au înroşit pământul Reşiţei cu propriul lor sânge. Dar şi pentru a dezvălui adevărata faţă a unor aşa-zişi eroi! Col. (r) Aurel Mihalcea sursa: VITRALI 9
Posted on: Thu, 26 Sep 2013 13:04:54 +0000